Stadiile disciplinei diferentiate

Budd Churchward, creatorul sistemului disciplinei diferenţiate consideră că există şi patru stadii ale disciplinei care, în principiu, pot fi parcurse de orice copil; astfel, prin analogie cu diferenţierile care există între elevi la matematică sau la citire, el consideră că există diferenţieri inerente şi în ceea ce priveşte disciplina; totuşi, tacit disciplina este gândită în mod uniform pentru toţi elevii: “aşa cum elevii se găsesc la niveluri diferite în ceea ce priveşte matematica şi citirea, ei se găsesc la niveluri diferite şi în ceea ce priveşte disciplina.”

Autorul american a elaborat un sistem consistent de disciplină, adecvat unor elevi aflaţi în stadii diferite şi care, în acelaşi timp, îi încurajează pe toţi; în conformitate cu acesta, există patru asemenea stadii ale evoluţiei individului din punctul de vedere al disciplinei:

– stadiul puterii : elevii aflaţi în acest stadiu au un comportament tipic recalcitrant; adesea refuză să urmeze indicaţiile şi sunt sfidători, solicitând foarte multă atenţie din partea profesorului; ei posedă o moralitate heteronomă, adică posedă doar câteva reguli, în rest urmând regulile altora. Cei mai mulţi copii depăşesc acest stadiu la vârsta de 4-5 ani, dar sunt şi alţii mai în vârstă care <funcţionează> încă la acest nivel. Acest stadiu se sprijină pe dezechilibrul puterii dintre copil şi adult (persoana înzestrată cu autoritate).

La vârsta copilăriei dezechilibrul puterii dintre copil şi părinţi este important, urmând ca apoi să se diminueze pe măsură ce aceştia cresc; părinţii vor spune atunci că nu-l mai pot controla pe copil, care le contestă autoritatea în mod constant. Din fericire, prea puţini elevi funcţionează la acest nivel; aceştia urmează regulile atâta timp cât dezechilibrul puterii funcţionează împotriva lor; profesorul care adoptă un program pozitiv de disciplină îi poate ţine pe linia de plutire dacă îi urmăreşte din scurt; orice slăbire a controlului le va da ocazia să provoace stări conflictuale; dacă aceşti elevi doresc ceva , de obicei iau fără nici un scrupul, arătând prea puţină grijă pentru sentimentele celorlalţi; ei caută să-şi extindă puterea, iar instrumentele cele mai banale (creioane, rigle, foarfeci etc.) devin adevărate arme în mâinile lor. Elevii din acest stadiu se încadrează, de obicei, la nivelul patru al sistemului disciplinei diferenţiat

– stadiul puterii şi al recompensei: elevii care se situează în stadiul al doilea sunt mai uşor de controlat; şi ei reprezintă un procent nesemnificativ dintre elevii unei clase; Kohlberg îi descrie ca având o morală individualistă; ei pot fi foarte centraţi pe sine; elevii aflaţi în acest stadiu se comportă cum trebuie fie pentru că primesc anumite recompense (bomboane, timp liber etc.), fie pentru că nu le place ceea ce li se întâmplă atunci când nu fac ceea ce li se cere. Cei mai mulţi copii depăşesc acest stadiu la vârsta de 8-9 ani; elevii mai în vârstă care funcţionează încă în acest stadiu se descurcă mai bine cu profesori care aplică o disciplină pozitivă.În acest stadiu există încă foarte puţin sentiment al autodisciplinei; ca şi în cazul stadiului puterii, elevii au nevoie de o supraveghere constantă şi se comportă cât se poate de bine în sala de clasă, dar îşi dau în petec pe hol, în drum către laboratoare etc.; aceşti elevi se situează de obicei la nivelurile trei şi patru ale sistemului.

– stadiul relaţiilor interpersonale: elevii care funcţionează în stadiul trei studiază de obicei în gimnaziu şi liceu; aceşti copii au început să-şi dezvolte sentimentul disciplinei de sine; ei se comportă într-un anume fel pentru că profesorul le cere acest lucru.Elevilor le pasă ce cred ceilalţi despre ei şi vor ca profesorul să-i placă; aceştia au nevoie să li se reamintească într-o manieră prietenească regulile care funcţionează în sala de clasă; profesorul le cere să rezolve problemele de comportament şi ei le rezolvă; disciplina pozitivă se potriveşte cel mai bine acestor elevi deoarece este pe înţelesul lor; doar rareori au nevoie de o abordare mai dură în ceea ce priveşte disciplina din şcoală.

Adesea profesorul va avea în sala de clasă elevi aflaţi în tranziţie de la stadiul doi la stadiul trei şi nu este exclus să afle despre un elev anume care stă cuminte la orele lui, că provoacă foarte multe probleme la altele; aceştia tocmai învaţă să aibă încredere în ceilalţi şi să construiască relaţii interpersonale cu colegii, care sunt mult mai la îndemână; de aceea trebuie să li se spună că se apreciază la ei comportamentul dezirabil nu doar la o anumită oră de clasă, ci şi la celelalte; aceşti elevi se situează aproape întotdeauna la nivelurile unu şi doi ale sistemului.

– stadiul ordinii sociale: elevii care funcţionează în stadiul patru ajung foarte rar să aibă probleme; ei au sentimentul a ceea ce este corect şi a ceea ce este greşit, a ceea ce este acceptabil, respectiv inacceptabil; deşi mulţi elevi de gimnaziu şi liceu funcţionează ocazional în acest stadiu, doar câţiva o fac în mod constant; aceştia sunt tinerii cu care îi place oricui să lucreze; ei pot studia singuri şi 20-30 de minute, fiind preocupaţi doar de rezolvarea temei.

Elevii aflaţi în acest stadiu se comportă astfel deoarece ştiu că aşa este drept, corect să se procedeze; ei se află aproape întotdeauna la nivelul unu al sistemului disciplinei diferenţiate.Chiar dacă s-ar putea să nu o spună niciodată, aceşti elevi nu apreciază disciplina de tip pozitiv; ei sunt deranjaţi de faptul că alţi elevi îl forţează pe profesor să se ocupe atât de mult timp cu probleme de disciplină; deşi cei mai mulţi dintre elevi nu funcţionează în acest stadiu, ei se apropie destul de mult de acesta pentru a-i înţelege exigenţele, iar învăţarea în grup îi încurajează să se plaseze în stadiul respectiv.

Nu trebuie uitat că fiecare elev îşi croieşte propriul drum de-a lungul acestor stadii, pe măsură ce se maturizează; când profesorul identifică stadiul la care funcţionează un elev, îl poate ajuta pe acesta să-şi pregătească drumul către stadiul următor; oricum, este de reţinut că se comite o greşeală dacă profesorul îşi propune să ajute elevul să sară peste un stadiu; a insista ca un elev aflat în stadiul unu <să se îndrepte şi să acţioneze corect> (ca un elev aflat în stadiul patru) nu constituie o aşteptare rezonabilă; în schimb, profesorul trebuie să-şi stabilească drept scop stadiul doi şi va fi mai puţin frustrat, căci realmente va putea observa progresele elevului respectiv.

Este important să ţinem minte că, dintr-o multitudine de motive, un copil poate să şi regreseze din când în când; de aceea, după ce îşi va cunoaşte elevii cât de cât, profesorul va trebui să anticipeze cam care ar fi motivele de regres în cazul unuia sau altuia dintre elevi: probleme în familie, cu prietenii, cu alcoolul sau cu drogurile, oboseala, apariţia unei boli etc. Indiferent de motiv, este important ca profesorul să-şi facă timp pentru a sta de vorbă cu elevul şi a vedea ceea ce se întâmplă.

Profesorul poate avea sentimentul că nu are timp să urmărească evoluţia copiilor de la un stadiu la altul, preocupat fiind de predarea conţinuturilor prevăzute de programă; întrebarea care se pune este ce îi învaţă el pe elevi până la urmă? Matematică? Ştiinţe? Limbi străine? Bud Churchward consideră că în această situaţie nu se poate da decât un singur răspuns: profesorul îi învaţă pe copii. Când profesorul se va gândi în acest mod la profesiunea sa, va fi uşor să-şi găsească timp pentru a-i ajuta pe aceştia să depăşească problemele de comportament şi să poată trece de la un nivel la altul al sistemului de disciplină.

A învăţa autodisciplina este acelaşi lucru cu a învăţa orice obiect de studiu, iar elevii nu vor proceda întotdeauna bine de prima dată; în acest caz, profesorul va trebui să-i ajute şi atunci când va considera că a venit momentul, să le ofere o nouă încercare; dacă profesorul constată că mai mulţi elevi au probleme cu asimilarea împărţirii, va introduce mai multe exerciţii cu această operaţie; în mod similar, dacă un elev are probleme cu trecerea către stadiul trei, va aloca mai mult timp pentru consolidarea stadiului doi, iar acolo unde altcineva ar remarca problemele de disciplină, profesorul respectiv ar remarca un progres evident, oricât de lent ar fi acesta.

Un element important al sistemului disciplinei diferenţiate îl constituie fereastra celor 14 zile, adică intervalul de timp în cadrul căruia se contabilizează problemele de comportament ale oricărui elev. Indiferent de numărul problemelor create de acesta, există întotdeauna o cale de a reveni la nivelul unu al sistemului; fiecare zi este o nouă zi, iar numărul problemelor de comportament se reactualizează; dar orice evidenţă a acestora vizează doar fereastra celor 14 zile calendaristice; elevii care nu se mai situează la nivelul unu primesc o înştiinţare în privinţa zilei când pot reveni şi pe măsură ce progresează, sunt încurajaţi şi li se reaminteşte că se află pe un drum ascendent. Încurajarea şi utilizarea altor elemente pozitive ale unui sistem de disciplină nu rezolvă întotdeauna problemele de comportament.

În realitate, aplicarea consecinţelor negative este la fel de inerentă şi joacă un rol cel puţin la fel de important: elevii sunt trimişi la cancelarie, sunt reţinuţi după ore, li se cere să scrie părinţilor despre purtarea lor inacceptabilă, iar în situaţii extreme sunt eliminaţi pentru o perioadă de timp determinată.

« Inapoi | Inainte »