Un sistem de disciplină de acest tip presupune utilizarea unei stadialităţi a consecinţelor, în cadrul căreia oricare stadiu este mai important ca precedentul; pe măsură ce elevul parcurge alt stadiu, acţiunea disciplinară a şcolii devine tot mai severă; exemple de stadii: prima abatere: nu va ieşi în recreaţia mare; a doua abatere: nu va ieşi deloc în recreaţie în ziua respectivă; a treia abatere: reţinere la şcoală după orele de clasă; a patra abatere: excudere de la lecţii cu obligaţia de a sta la şcoală în spaţiul special creat pentru aşa ceva; a cincea abatere: consemnare la şcoală în ziua de sâmbătă; a şasea abatere: eliminarea de la şcoală pe o durată determinată de timp etc.

În fapt, lucrurile sunt un pic mai complicate; acest sistem pleacă de la premisa că elevii se încadrează în stadii diferite de disciplină, ceea ce presupune utilizarea unor seturi diferite de reguli în sala de clasă, în funcţie de stadiul în care se află fiecare elev; această idee nu va fi uşor de acceptat de către părinţi, director sau de către membrii consiliului profesoral.

Dacă profesorul stabileşte o politică privind disciplina în sala de clasă şi încearcă să răspundă în mod progresiv nevoilor elevilor aflaţi mai întâi în stadiul patru, apoi în stadiul trei, şi în final în stadiile doi şi unu, poate fi la fel de consistent în ceea ce priveşte disciplina pe cât se aşteaptă de la el şi în acelaşi timp, poate încuraja elevii să exerseze un comportament superior stadiului în care se află.

Sistemul disciplinei diferenţiate utilizează şi patru stadii ale consecinţelor purtării inacceptabile a elevilor (4):

A. – reamintirea: reamintirea nu este o admonestare şi poate fi direcţionată către întreaga clasă sau către unul sau doi elevi; profesorul nu are nevoie să se apropie de elevul aflat în culpă, dacă utilizează acest pas; el poate utiliza situaţia astfel creată pentru a aminti elevilor că nu se înregistrează deloc progrese; de exemplu: <Maria, George, toţi colegii voştri se ocupă de teme; încetaţi vorba şi treceţi la treabă>.

Acest stadiu nu este lipsit de importanţă; elevii care funcţionează în stadiul al treilea, stadiul relaţiilor interpersonale, vor reacţiona rapid la reamintirea sa; ei vor să-i facă pe plac şi aceasta este reacţia corectă pentru nivelul lor; elevii care sunt în tranziţie către stadiul al treilea au ocazia de a exersa deprinderile privind disciplina la acest nivel.

Unii profesori se pot plânge că s-au săturat să le tot reamintească elevilor aceleaşi lucruri; le reamintim aceleaşi lucruri pentru că ei nu sunt decât copii.

B. – avertismentul: poate fi de două feluri: verbal şi scris; avertismentele verbale nu ar trebui lansate pentru întreaga clasă; profesorul se va deplasa către elev şi îi va transmite ce aşteptări are în raport cu el; elevul este rugat să identifice pasul următor; de exemplu: George stă aplecat către banca Mariei, umblându-i prin penar; profesorul se apropie de el şi-i spune: <George, mă aştept să stai la locul tău şi să te ocupi de tema ta; acesta este un avertisment pentru tine, care este pasul următor?>. Avertismentele scrise sunt chiar mai eficiente; elevul este abordat şi i se înmânează un bilet cu infracţiunea prevăzută de sistem; profesorul îi spune că, dacă nu va mai apărea nici o problemă, el îi va anula avertismentul la finalul lecţiei; dacă nu încetează, biletele vor fi strânse şi contabilizate; de exemplu: George nu o lasă în pace pe Maria; profesorul completează un bilet şi-i spune lui George: <Iată un bilet cu numele tău, pe care am scris: “Eşec în a-şi trata colegii cu respect”; am să-l pun aici, pe banca ta; dacă va mai fi acolo la sfârşitul lecţiei, îl vei putea arunca; dacă nu te potoleşti, eu îl voi lua şi îl voi contabiliza>.

A pune biletul pe banca elevului este mult mai eficient, deoarece este mult mai probabil să nu uite de el şi deci, să nu mai greşească încă o dată; chiar şi în sala de gimnastică elevii pot primi biletul, fie lipit cu bandă adezivă undeva, fie pus într-un pantof; este important ca elevul să se afle în posesia biletului şi să înţeleagă că el controlează situaţia; aşa cum este răspunzător pentru infracţiunea pe care o comite, tot aşa este răspunzător şi de ceea ce se va întâmpla în viitor; acest procedeu îl ajută pe elev să înveţe să-şi asume răspunderea pentru actele sale; când biletul se află la profesor elevul poate uşor să creadă că situaţia este controlată de altcineva; în schimb, a pune biletul la îndemâna elevului îi transmite acestuia sentimentul că totul se poate îndrepta, că soarta sa se află în mâinile sale.

Pasul avertismentului, mai ales avertismentul scris, se adresează în mod direct nevoilor elevului care funcţionează în stadiul puterii, acesta va putea aprecia suficient de bine situaţia; profesorul s-a deplasat în spaţiul lui şi a comunicat foarte clar care îi sunt aşteptările; dacă este ferm, cool şi pozitiv, el poate simţi că echilibrul puterii va funcţiona în favoarea sa; dacă ţipă şi manifestă o furie excesivă, atitudinea sa va fi înţeleasă ca o provocare, iar elevul va dori să se confrunte cu el.

C. – contabilizarea abaterilor: elevului i se reaminteşte că a primit deja un avertisment; biletul cu abaterea sa va fi contabilizat; dacă elevul a primit un avertisment scris, acesta va fi preluat de profesor şi i se va cere să identifice pasul următor; dacă biletul reprezintă prima infracţiune, elevul poate rămâne la şcoală după ore o durată relativ scurtă de timp; dacă biletul se adaugă altor bilete primite anterior, elevul poate fi exmatriculat pentru o anumită perioadă de timp; indiferent de situaţie, consecinţa nu este aleasă de către profesor, ci face parte în mod obiectiv din sistemul de disciplină existent în şcoală; este important ca profesorul să utilizeze unul sau doi paşi înainte de a contabiliza abaterea; doar în situaţii extreme ar trebui utilizat/contabilizat biletul ca prim pas.

D. – trimiterea la cancelarie: elevul este îndepărtat din sala de clasă; profesorul completează un bilet special şi îl trimite pe elev la cancelarie cu biletul respectiv; dacă primii trei paşi sunt urmaţi în mod adecvat, acest ultim pas va fi utilizat destul de rar; dar dacă lucrurile au ajuns atât de departe, profesorul poate trece la acest ultim pas de o manieră rece, fără nici o implicare emoţională; nu este nevoie de ţipete sau de accese de furie.

Aceşti paşi ar trebui afişaţi în sala de clasă, alături de trei- cinci reguli pe care profesorul le consideră esenţiale; regulile ar trebui să fie exprimate prin intermediul unor comportamente considerate dezirabile; în primele întâlniri cu elevii, profesorul trebuie să-şi facă timp să le arate locul unde sunt afişate regulile; elevilor li se va spune că pot fi întrebaţi care este pasul următor, dacă vor crea probleme şi vor fi cumva sancţionaţi; în acelaşi timp, li se va spune că se pot uita la afişajul de pe perete pentru a răspunde, iar profesorul îşi rezervă dreptul de a trece direct la un stadiu mai înalt, dacă abaterea elevului este gravă.

Singura modalitate de a reveni la stadii inferioare ale consecinţelor este ca elevul să înregistreze o scădere a frecvenţei abaterilor pe un interval de 14 zile, iar dacă avem în vedere vacanţele de vară şi de iarnă, toţi elevii se vor afla la nivelul unu al sistemului de cel puţin două ori într-un an şcolar.