Modelul Glasser (dupa William Glasser) recomandă terapia realităţii ca mijloc de a institui disciplina. Terapia realităţii este actul orientării elevului către realitate, adică al sprijinirii în procesul devenirii lui ca individ responsabil, capabil de a-şi satisface nevoile în lumea reală. Glasser crede că elevii sunt fiinţe raţionale care îşi pot controla comportamentul, dacă doresc. Mai degrabă ei trebuie să fie sprijiniţi în a face ceea ce este bine, decât să fie lăsaţi să facă alegeri proaste; adică elevii trebuie orientaţi pentru a deveni responsabili şi capabili să-şi satisfacă interesele în lumea reală. Este treaba profesorului să furnizeze asistenţă astfel încât elevii să facă alegeri bune. Regulile sunt esenţiale pentru Glasser şi ele trebuie întărite. Consecinţele logice ar trebui să urmeze imediat comportamentului elevului, fără a se accepta scuze pentru un comportament indezirabil. Factorii justificativi (mediu familial dezorganizat, educaţie neglijată din partea părinţilor, etc.) nu transformă comportamentul indezirabil într-unul acceptabil. Responsabilitatea elevului trebuie subliniată în mod continuu, iar elevii trebuie obligaţi să ia cunoştinţă de propriul comportament şi să emită judecăţi de valoare în ceea ce îi priveşte.

Glasser pune în evidenţă şi rolul întâlnirilor tuturor membrilor unei clase în abordarea, chiar rezolvarea problemelor. Elevii stau într-un cerc strâns şi discută problemele, caută soluţii. Rolul profesorului este de a sta oarecum retras şi de a evita să formuleze opinii. Regulile clasei, ca şi consecinţele lor, trebuie discutate la aceste întâlniri, astfel încât toţi elevii să fie în cunoştinţă de cauză. Regulile ar trebui să fie flexibile şi deschise, pentru a se adecva unor situaţii dinamice.