Introducere

 

 

                     Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

                     O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri sociale și politice, scrisă de dramaturgul român Ion Luca Caragiale, în anul 1884. La 13/ 25 noiembrie 1884, a avut loc premiera Scrisorii pierdute, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. A fost marele succes al stagiunii, comedia ocupând prima scenă a Capitalei trei sâptămâni consecutive, în ciuda adonaţilor din "high-life", cu loji rangul întâi, doritori să se schimbe cât mai des piesele de pe afiş, dar spre bucuria celorlalţi spectatori, atraşi din toate unghiurile ţării de vâlva extraoridinară a capodoperei. A fost, întradevăr, o capodoperă şi capodopera lui Caragiale, ba chiar, după Pompiliu Eliade, "cea mai frumoasă operă literară în limba noastră". Această judecată critică a fost formulată la începutul stagiunii 1901/1902 nu fără unele rezerve asupra reprezentaţiei şi actualităţii piesei, deşi dificilul critic, în aceeaşi cronică, afirmă: "...ca român, mă mândresc cu numele lui Caragiale..."

 

                   Criticii teatrali ai timpului au socotit însă piesa lipsită de calități literare (Ionescu-Gion, Dassè, Claymoor), excepție făcând Ollănescu-Ascanio care a scris favorabil despre piesă. O apreciere favorabilă despre „O scrisoare pierdută”, scrie, fără a semna, și Gh. Panu în ziarul Lupta în decembrie 1884, cu ocazia reprezentării piesei la Naționalul ieșean.

 

                   Pe cei prezenți la reprezentațiile din 1884, Scrisoarea pierdută i-a impresionat prin acțiunea ei vie și prin forța extraordinară a satirei politice. Chiar detractorii lui Caragiale nu i-au putut refuza cunoașterea meritelor indiscutabile și în acest sens a fost nevoit să scrie în 1903, în "Causeris littèraires", Pompiliu Eliade, pentru care Scrisoarea pierdută era „cea mai bună bucată literară care s-a scris vreodată în limba română“, capodopera de necontestat a repertoriului nostru dramaturgic, o piesă clasică, în măsură să consacre nu numai un autor, ci și o întreagă literatură.