Referindu-se la autoritate, Hannah Arendt nota: “Întrucât autoritatea cere întotdeauna supunere, ea este, de obicei, confundată cu o anumită formă de putere sau de violenţă. Însă autoritatea exclude folosirea mijloacelor exterioare de constrângere; acolo unde se foloseşte forţa autoritatea propriu- zisă a eşuat. Pe de altă parte, autoritatea este incompatibilă cu persuasiunea care presupune egalitate şi operează printr-un proces de argumentare. Acolo unde se folosesc argumente, autoritatea este lăsată deoparte. Împotriva ordinii egalitare a persuasiunii stă ordinea autoritară care este întotdeauna ierarhică. Dacă trebuie cu adevărat definită autoritatea, atunci ea trebuie să se opună atât constrângerii prin forţă cât şi persuasiunii prin argumente.” (1, p: 99)

Decupajul oferit de Hannah Arendt plasează autoritatea între putere şi persuasiune, stabilind în mod tacit şi o relaţie de un anume tip între <purtătorul autorităţii> şi <subiect> (Bochenski). Mai mult, este circumscris şi spaţiul care revine autorităţii: astfel, acest spaţiu exclude atât utilizarea forţei, cât şi a persuasiunii.

Rămâne de stabilit care ar putea fi temeiul relaţiei de autoritate, de vreme ce nu poate fi vorba nici de puterea celui care comandă, nici de vreun <motiv comun> între acesta şi cel care se supune; iar temeiul autorităţii este considerat de Hannah Arendt ca fiind recunoaşterea comună a legitimităţii ierarhiei. Dacă analizăm câmpul educativ şcolar, trebuie să acceptăm că relaţia profesor- elev este una esenţialmente dezechilibrată; o asemenea relaţie poate fi gândită în afara influenţei puterii, iar exigenţele educaţionale interzic transformarea relaţiei profesor- elev într-o relaţie de putere.