Michel Foucault notează: “De aici, efectul major al Panopticonului: acela de a induce în deţinut o stare conştientă şi permanentă de vizibilitate ce garantează funcţionarea automată a puterii. De a face ca supravegherea să fie permanentă în efectele sale, chiar dacă e discontinuă ca acţiune; ca perfecţiunea puterii să tindă să facă inutilă actualitatea exercitării ei...” (5, p: 285)

În fapt, se constituie astfel al doilea avantaj al puterii disciplinare în raport cu puterea regelui: uşurinţa, viteza şi subtilitatea, adică acele elemente care îi constituie invizibilitatea. Invizibilitatea puterii disciplinare are drept efect reducerea semnificativă a rezistenţei sau a revoltelor, efect generat tocmai de lipsa ei de corporalitate, de calitatea ei de a fi peste tot, fără a putea fi identificată ca atare undeva.

Deşi oportunităţile de a-i rezista par mult mai numeroase – tocmai pentru că este ubicuă – “într-un sens foarte real nu este nicăieri, mai mult, devine echivalentă cu o forţă a naturii, care este şi aparenţa pe care puterea disciplinară şi-o asumă, instalată fiind în cadrul relaţiilor cu care negociem lumea.” (4)

Efectul puterii disciplinare este că impune conformitatea cu statu-quo-ul, că formează în raport cu un model prestabilit, fără ca indivizii să conştientizeze acest lucru, starea de conformitate care le este impusă; de aici şi lipsa de rezistenţă împotriva puterii disciplinare.

Puterea disciplinară nu numai că este insesizabilă, dar este şi omniprezentă; spre deosebire de puterea regelui care se manifestă în anumite circumstanţe, aceasta acţionează în mod continuu. Şi pentru că puterea este eficientă doar când acţionează, efectele puterii disciplinare sunt practic fără limite: “Controlul exercitat asupra individului de puterea disciplinară este nu numai mai eficient, dar şi global în efectele sale.” (4)

Rostul puterii disciplinare este de a <fabrica> individul, un individ care reprezintă finalul unui proces de decompoziţie care merge până la acele unităţi care pot fi combinate şi recombinate astfel încât să se obţină eficienţa dorită. Individul este <modelat> prin intermediul presiunii exercitate de normalitate şi de exigenţa încadrării în normalitate.

Dar normalitatea nu reprezintă decât efectul manifestării puterii disciplinare la nivelul discursurilor dominante din interiorul diferitelor domenii ale societăţii, inclusiv ştiinţa. Covaleskie notează: “invizibiliatea şi uşurinţa acestei forme de putere conduce indivizii la confuzia <normalului> cu <naturalul>; adică, dorita şi definita normalitate nu este văzută ca un produs al acţiunii puterii, ci este văzută ca o măsură <adevărată> a modului în care <este> lumea.” (4)