Puterea disciplinară obţine normalitatea ca rezultantă a trei procese: controlul ierarhic, sancţiunea normalizatoare şi examenul/examinarea.

Controlul ierarhic presupune materializarea principiului <privirilor care trebuie să vadă fără să fie văzute>, respectând astfel una dintre exigenţele majore ale puterii disciplinare, invizibilitatea. Preluând modelul taberei militare, s-a pus la punct un mecanism perfect de supraveghere în cadrul căruia nimeni nu scapă privirii scrutătoare a superiorului: “Un aparat disciplinar perfect permite unei singure priviri să vadă permanent totul. Un punct central e deopotrivă sursă de lumină luminând toate lucrurile şi loc de convergenţă a tot ce trebuie să fie ştiut: ochi perfect căruia nu-i scapă nimic şi centru înspre care sunt îndreptate toate privirile.” (5, p: 253)

Şcoala ca instituţie a fost gândită astfel încât să dea formă concretă mecanismului disciplinar de supraveghere: “un ajutor de profesor îi învaţă pe copii să ţină condeiul, ghidează mâna, corectează greşelile şi, în acelaşi timp, <notează greşelile din cadrul discuţiilor referitoare la lecţii>; un alt ajutor de profesor are aceleaşi însărcinări pentru ora de citire; intendentul, care-i controlează pe ceilalţi cu însărcinări şi veghează asupra purtării generale, are şi misiunea de <a-i deprinde pe nou-veniţi cu exerciţiile care se fac în şcoală>; decurionii ascultă spunerea pe de rost a lecţiilor şi-i <notează> pe cei care nu le ştiu. Avem aici schema unei instituţii de tip <mutualist>, unde, într-un dispozitiv unic, sunt integrate trei proceduri: învăţământul propriu-zis, dobândirea de cunoştinţe prin chiar desfăşurarea activităţii pedagogice şi, în sfârşit, o observare reciprocă şi ierarhizată. O relaţie de supraveghere, bine precizată şi reglementată, e înscrisă în chiar miezul practicii de predare: nu ca o piesă conexă sau adiacentă, ci ca ca un mecanism care-i este inerent şi menit să-i sporească eficacitatea.” (5, p: 256-257)

Indivizii, supraveghetorii care sunt la rândul lor supravegheaţi nu reprezintă centri de putere; adevăratul centru de putere îl reprezintă maşinăria astfel formată, încât în cadrul ei indivizii nu sunt decât noduri ale unei reţele suprapersonale, fiecare fiind repartizat într-o anumită poziţie în conformitate cu anumite criterii şi exigenţe care nu-i aparţin.

Sancţiunea normalizatoare relevă un alt aspect al puterii disciplinare, existenţa unui câmp infracţional strict controlat şi care trece în revistă orice abatere de la normalitate, penalizând-o. Michel Foucault notează: “În atelier, la şcoală, în armată domneşte o întreagă micropenalitate legată de timp (întârzieri, absenţe, întreruperi ale lucrului), de activitatea propriu-zisă (neatenţie, neglijenţă, lipsă de zel), de comportament (lipsă de politeţe, nesupunere), de discurs (vorbărie, obrăznicie), de corp (poziţii <incorecte>, gesturi nepotrivite, murdărie), de sexualitate (lipsă de pudoare, indecenţă). În acelaşi timp, sunt folosite ca pedepse o întreagă serie de procedee mergând de la pedeapsa fizică uşoară până la privări minore şi mici umiliri.” (5, p. 259)

Aşa cum reiese din citat, obiectul penalităţii disciplinare este atât de extins încât acoperă în întregime câmpul educativ şcolar: practic sunt sancţionate neascultarea, tot ceea ce este neconform normei, tot ceea ce se îndepărtează de la reguli, chiar incapacitatea de îndeplinire a unei sarcini.

Rolul corectiv al pedepsei disciplinare este evident, deşi aceasta nu constituie decât un element <al unui sistem dublu: recompensă/sancţiune>. Michel Foucault scrie: “Penalitatea neîntreruptă care parcurge toate punctele şi controlează toate momentele instituţiilor disciplinare compară, diferenţiază, ierarhizează, omogenizează, exclude. Pe scurt, normalizează.” (5, p: 264)

Examenul/examinarea reprezintă combinarea dintre <ierarhia care supraveghează> şi <sancţiunea normalizatoare>: “Instituie la nivelul indivizilor o vizibilitate prin intermediul căreia aceştia sunt diferenţiaţi şi sancţionaţi.” (5, p: 266)

În fapt, şcoala ca întreg devine o maşinărie <de examinare neîntreruptă> care însoţeşte procesul instruirii, al transmiterii de cunoştinţe. În acest mod, individului i se stabileşte poziţia proprie într-o ierarhie, într-o structură, poziţie care este compatibilă cu resursele sale specifice, dar şi cu nevoile puterii disciplinare. Puterea disciplinară diferenţiază şi individualizează pentru a recompune cât mai eficient maşinăria socială, iar acest proces presupune examinarea ca tehnică a evidenţierii şi a punerii în valoare a resurselor respective.

Michel Foucault conchide: “Examenul, ca fixare în acelaşi timp rituală şi <ştiinţifică> a diferenţelor individuale, ca ţintuire a fiecăruia la propria sa singularitate (…) indică tocmai apariţia unei noi modalităţi de putere, în cadrul căreia fiecare primeşte drept statut propria sa individualitate şi este în mod statutar legat de trăsăturile, măsurile, diferenţele, <notele> care-l caracterizează şi fac din el, oricum, un <caz>.” (5, p: 274)

Examinarea constituie astfel actul final al încadrării în normalitatea disciplinara.