POZITIA PROFESORILOR

O problemă extrem de interesantă este aceea a poziţiei profesorilor în raport cu puterea regelui şi cu puterea disciplinară. În mod evident, din perspectiva abordării gânditorului francez, profesorii sunt prinşi şi ei în angrenajele puterii disciplinare; în acelaşi timp, trebuie observat că ei reprezintă ultima redută a puterii regelui, acţionând într-o manieră care permite atât identificarea sursei puterii şi a modalităţilor ei de acţiune, cât şi a rezistenţei împotriva lor.

Profesorii sunt victime ale acţiunii puterii disciplinare, pentru că rostul lor este acela de a asigura conformitatea şi <naturaleţea> normalităţii. Cercetările vizând diferitele tipuri de reformă şcolară sugerează că există reforme centrate pe evaluare şi curriculum şi reforme centrate pe scopuri educaţionale.

În primul caz, al reformelor centrate pe evaluare şi curriculum profesorilor li se impune conformitatea şi mediocritatea supunerii la restricţiile curriculare; conformitatea se obţine apoi prin modul în care sunt concepute diferitele tipuri de evaluare, dar şi prin relaţia directă dintre aceste testări / examinări pe de o parte, şi celelalte componente ale curriculumului pe de altă parte.

Procedând astfel, ceea ce se reuşeşte este doar eliminarea vieţii intelectuale din sala de clasă. John Covaleskie constată: “Mulţi reformatori par să simtă că singura cale de a fi siguri că educaţia funcţionează în şcoli şi săli de clasă este de a beneficia de o bună administraţie; supravegherea şi controlul sunt căile care duc la o bună educaţie.” (4)

În realitate s-a constatat că efectul este contrar celui scontat, obţinându-se doar o deprofesionalizare accentuată a profesorilor. Exigenţele normalităţii disciplinare tutelează elaborarea curriculumului, a sistemului de examinări, a strategiilor instrucţionale din sala de clasă; interesele elevilor, inteligenţa şi pasiunea profesorilor, nonconformismul şi creativitatea reprezintă abateri de la normă. Dar aceste exigenţe rămân necunoscute, mai mult, nu există presiuni deschise din partea comunităţii sau din alte zone ale vieţii sociale care să oblige şcoala să preia funcţia controlului social: “Funcţia de control a izvorât din maniera în care şcoala lucrează şi nu din cauza presiunilor din afară.” (4)

Iar maniera este impusă de un ansamblu întreg de presiuni, fiecare inobservabilă, dar toate la un loc reuşind să impună exigenţele puterii disciplinare: “Conformitatea nu este rezultatul unei forţe la vedere, care înclină în mod vizibil voinţa acelor indivizi asupra cărora acţionează; conformitatea rezultă din acţiunea constantă a constrângerilor invizibile, care ne aduce pe toţi la acelaşi ansamblu de practici şi credinţe.” (4)

Situaţia profesorilor se complică şi prin faptul că ei preiau, prin natura lucrurilor, semnele puterii regelui: vizibilitate, corporalitate, intermitenţă; de aceea, şcoala a reprezentat (şi va reprezenta) ţinta preferată a rezistenţei, chiar a revoltelor. Rezultatul paradoxal al confruntărilor în registrul puterii regelui îl constituie creşterea gradului de conformitate în registrul puterii disciplinare.

<Şansa> profesorilor este o reformă centrată pe scopuri educaţionale, una care să pună accentul pe implicare pe de o parte, pe inteligenţa şi libertatea profesorului la clasă, pe de altă parte.