Un management eficient se fundamenteazã pe negocierea sistemului de reguli care funcţioneazã în clasã. Negocierea presupune implicarea elevilor, activarea lor, într-un câmp esenţial pentru individ, acela al exerciţiului democratic. Dacă elevul este subiect pasiv în şcoalã, nu i se va putea cere sã manifeste ulterior atitudini şi comportamente specifice unui om al cetăţii, unui cetăţean.

De aceea, John Dewey considera şcoala un spaţiu privilegiat, care trebuie sã ofere o densitate mare de oportunităţi, apte sã potenţeze “creşterea” elevului (evident, oportunităţile trebuie sã vizeze şi exerciţiul democraţiei).

Acest lucru nu este posibil dacã - aşa cum nota Wragg (1) - cele mai multe reguli sunt decise de cãtre adulţi, iar conţinutul lecţiilor este frecvent ales de cãtre profesori.

Parteneriatul şi negocierea sunt necesare nu numai pentru a asigura un control eficient al clasei, dar şi pentru implicarea elevilor într-un exerciţiu esenţial al democraţiei: alegerea şi acceptarea responsabilităţii pentru alegerea fãcutã.

În acest sens, o problemã esenţială este aceea a comunicãrii. Thomas Gordon, care s-a ocupat de problema stabilirii unor relaţii pozitive între profesor şi elev, credea cã utilizarea unor modalităţi de comunicare precise şi relativ neutre contribuie la reducerea comportamentelor negative din partea elevilor.

Analiza lui Gordon, aşa cum este ea redatã de cãtre Kenneth Moore, se centreazã pe întrebarea: “Cine are o problemã?” Dacã problema este a elevului, profesorul va trebui sã se implice şi sã ajute la rezolvarea ei. (“profesorul devine sfãtuitor şi suporter”). În astfel de cazuri, Helena Cornelius şi Shoshana Faire recomandã ascultarea activã, adicã “... acordarea temporarã a propriului punct de vedere la punctul de vedere al partenerului.” (2, p: 73)