2.4.1.1. Timpul instituţionalizat de învăţare

    Timpul instituţionalizat de învăţare este acea parte a timpului total disponibil al elevului, care este alocată învăţării şcolare, reglementată şi programată instituţional, în baza unor documente oficiale privind durata, structura şi conţinutul activităţilor de învăţare aferente programului de studii pe care elevul îl parcurge; acest tip de timp este un timp standardizat la nivelul sistemului de învăţământ şi programat la nivelul instituţiei şcolare, el constituind temeiul recunoaşterii sociale a studiilor şi a statutului de elev. Referindu-se la aceste aspecte, Constantin Cucoş nota: „Timpul, ca resursă educativă, constituie o problemă de îmbinare, de combinare a diferitelor ipostaze ale timpului trăit de către partenerii educaţionali (elevi, profesori, părinţi). Un principiu dezirabil în compunerea şi eficientizarea acestuia ar consta în realizarea unor corelări şi complementarităţi nimerite astfel încât să se elimine desfăşurările energo-fage, „furturile" sau abuzurile reciproce de timp, stresul temporal.” (1, p. 66)
    Timpul instituţionalizat de învăţare se distribuie pe două categorii de activităţi de învăţare:
a. activităţi colective (prezenţa elevilor în clasă);
b. activităţi individuale (independente).
             a. Activităţile colective de învăţare
    Activităţile colective de învăţare sunt activităţi de tipul lecţiilor, laboratoarelor, practicii sau a altor forme de organizare a procesului de învăţământ, care se caracterizează prin:
► sunt organizate şi desfăşurate pe grupuri de elevi (clase);
►se desfăşoară în şcoală sau în alte locuri stabilite de şcoală, sub conducerea profesorilor;
►sunt programate zilnic şi săptămânal (prin orar), precum şi semestrial şi anual (prin prevederile planului de învăţământ);
►sunt obligatorii pentru elevi sub aspectul frecventării lor, abaterile fiind sancţionate disciplinar, indiferent de gradul participării active şi efective (se sancţionează numărul absenţelor nemotivate şi nu numărul prezenţelor formale).
             b. Activităţile independente/ individuale de învăţare
    Activităţile independente/individuale de învăţare, se caracterizează prin:
►sunt nemijlocit legate de procesul de învăţământ desfăşurat în şcoală, ele constituind o formă complementară de învăţare;
►sunt activităţi care se desfăşoară în afara programului şcolar sau/şi în afara şcolii, sub forma studiului individual, a efectuării temelor pentru acasă, a altor activităţi de tipul referatelor, compunerilor, a lucrărilor practice, proiectelor etc., care se caracterizează prin:
1. sunt realizate în mod independent de către elevi, dar se menţin sub controlul direct al profesorilor care stabilesc conţinutul acestor activităţi şi evaluează gradul lor de îndeplinire;
2. sunt obligatorii pentru elevi sub aspectul îndeplinirii sarcinilor stabilite, nerealizarea sau gradul şi calitatea realizării fiind criterii de evaluare a activităţilor elevilor;
3. nu pot fi strict programate şi nici controlate sub aspectul duratei şi modului de distribuire a timpului care le este alocat, existând o diversitate de situaţii specifice (de la elevul care depăşeşte cu mult sarcinile până la elevul care nu învaţă nimic acasă);
4. “absentarea” de la activităţile independente de învăţare nu poate fi sancţionată direct, ci doar indirect, prin notare.
    Atât activităţile colective de învăţare, cât şi activităţile independente, concurează pe acelaşi timp total de care elevul dispune, astfel încât creşterea sau diminuarea timpului alocat unei categorii se face pe seama diminuării sau creşterii timpului alocat celeilalte categorii. În consecinţă:
• un program şcolar obligatoriu supraîncărcat conduce în mod direct la diminuarea timpului alocat sau alocabil activităţilor independente de învăţare;
• diminuarea numărului de ore alocate lecţiilor din orarul şcolar nu conduce în mod direct şi cu certitudine la creşterea timpului alocat de elevi studiului individual.

Importanţa timpului instituţionalizat de învăţare

Timpul instituţionalizat de învăţare, ca formă de concretizare a timpului de muncă instituţionalizată, ar trebui să se încadreze în limita maximă a celor 8 ore pe zi şi a celor 5 zile lucrătoare pe săptămână; la vârste mai mici (învăţământul primar şi gimnazial) ar trebui ca această limită să coboare la 6 ore pe zi sau chiar mai puţin; în realitate, programul şcolar impus elevilor depăşeşte cu mult aceste limite.
    Astfel, la nivel liceal, depăşirile ating limite inadmisibile ajungându-se la o medie zilnică de 6-7 ore de activitate didactică, la care se adaugă 3-5 ore pe zi de care elevii ar avea nevoie pentru “temele pentru acasă” şi pentru a-şi pregăti lecţiile; programul este impus de exigenţe legale şi manageriale, dar nu este realizat şi de elevi în mod efectiv; ei îşi alcătuiesc programul prin redimensionare (adică, reducerea lui prin neefectuarea temelor pentru acasă şi a studiului individual).
    Dacă învăţarea a fost proiectată ca având două faze – lecţia în clasă şi studiul individual acasă – atunci aceasta va fi doar parţială dacă elevul nu-şi face toate temele; în acelaşi timp, cercetările relevă că un program şcolar redus, simplu şi nesolicitant ar avea efecte negative pentru o mare parte a elevilor, deoarece constrângerea implicată de programul şcolar obligatoriu nu este în sine blamabilă.
    Un program şcolar supraîncărcat, neraţional, care ignoră limitele posibilităţilor de învăţare ale elevilor este la fel de nociv, deoarece generează oboseală, stres, demotivare, reducerea capacităţilor de învăţare ale acestora.
    Pe de altă parte, dacă elevii nu dispun de timpul necesar unei învăţări de calitate, aceştia vor fi obligaţi să practice o învăţare superficială, expeditivă, situată la limita minimei rezistenţe, ceea ce prezintă un mare pericol – pericolul obişnuinţei, ca stil de muncă.

« Inapoi | Inainte »