Activităţile oricărei persoane sunt concurente în raport cu nevoia de timp, ceea ce înseamnă că, în fiecare clipă, se impun ierarhizări şi prioritizări în raport cu nevoia de timp. În acest context, este necesar să subliniem că şi nevoile de educaţie sunt nevoi concurente în raport cu resursele de timp; de exemplu: resursele de timp pentru studiu individual, independent (efectuarea temelor pentru acasă şi pregătirea temelor pentru a doua zi); în prezent, în condiţiile unui orar zilnic de 5-7 ore, resursele pentru studiu individual nu pot fi estimate la mai mult de 2-3 ore pe zi; aceste 2-3 ore sunt distribuite de elev pe cele 5-7 discipline pe care le are de pregătit pentru a doua zi. Pe ce criterii face elevul această distribuţie? Cele 20-25 de minute alocabile în medie pe disciplină sunt suficiente la volumul actual al conţinuturilor programelor şcolare? Şi chiar dacă răspunsul la această întrebare ar fi unul pozitiv, presupoziţia elevului “model” care se adaptează perfect şi egal la cerinţelor tuturor profesorilor, distribuind timpul de învăţare în mod egal, se dovedeşte de cele mai multe ori falsă; practic, lucrurile se petrec destul de diferit: sunt elevi care dedică şi zilele de sâmbătă şi duminică studiului, sunt elevi care învaţă “din când în când”, şi elevi care refuză orice efort în afara orelor de clasă; situaţia cea mai frecventă este aceea a elevilor care învaţă selectiv: învaţă la ceea ce îi interesează sau este important pentru ei, restul fiind decis după principiul: “nu am notă, deci mă ascultă; am notă, deci nu mai învăţ”.
În mod evident, această situaţie are consecinţe în plan educaţional: de exemplu, la tehnica şcolărească a “planificării” învăţării, sunt profesori care, la rândul lor, răspund cu “tehnici” variate pentru a-i surprinde pe elevi: nu notează fiecare răspuns al elevilor, nu trec notele în catalog sau nu le comunică elevilor, “ascultă” pe cei care au mai multe note şi nu pe cei fără note, dau extemporale “surpriză” etc.; apar astfel situaţii ciudate, când acelaşi elev are la acelaşi obiect de studiu note extrem de diferite între ele (de exemplu, note de trei şi nouă); consecinţa: notele nu mai reflectă efortul intelectual al elevilor, ci abilitatea lor de a anticipa comportamentul profesorilor.