Marea problemã a profesorului este aceea de a obţine motivaţia, de a trezi interesul elevului pentru obiectul de studiu pe care îl predã, iar acest lucru nu este uşor de realizat într-un climat educativ vetust, care nu a stabilit încã racordul cu socialul. În fapt, aceastã problemã (a motivaţiei) este adesea ignoratã astãzi, oricum, profesorii nu sunt pregătiţi încã sã-i facã faţă.

Argumentele profesorilor cad pradã unei duble inadecvãri, poate chiar triple:

- o primã inadecvare vizeazã relaţia dintre interesele, aşteptările elevului şi unele obiecte de studiu calificate ca neimportante, deci neglijabile din perspectiva elevului;

- o a doua inadecvare vizeazã câmpul de intersecţie dintre ispitele, zonele de atracţie oferite de mediul social şi capacitatea unor obiecte de studiu de a se dovedi utile în penetrarea zonelor respective (mai ales astãzi, când pragmatismul se identificã în exces cu mercantilismul ieftin, iar selecţia valorilor în câmpul social opereazã cu nişte criterii de-a dreptul exotice);

- a treia inadecvare priveşte imperativul pedagogiei de a obţine o motivaţie interioarã obiectului de studiu în chestiune şi tendinţa profesorilor de a recurge la procedeele mai facile şi doar aparent mai eficiente ale unei motivaţii exterioare: teama de notã, frica de părinţi, frica de profesor, nevoia de a promova sau de a obţine un loc fruntaş în clasã etc. (a se revedea în acest sens, lucrãrile lui John Dewey).

Datoritã acestor motive (şi a multor altora) câmpul educativ şcolar are o configuraţie mult mai complexã (uneori şi mai greu de decelat), cu mai puţine contururi clare şi cu graniţe mult mai permeabile la influenţele venite din afarã.

În fapt, capãtã chipul câmpului social pe care îl anticipeazã, ceea ce nu înseamnã deloc o adecvare a pregãtirii elevilor la exigenţele acestuia (aceste exigenţe sunt ele însele vagi şi contradictorii). Înseamnã mai degrabã cã şi învăţământul este bântuit de “boala” crizei de identitate, având drept primã consecinţă criza de autoritate.