Dupã cãderea comunismului (dec. 1989) câmpul educativ şcolar pare a avea alte constante:

- paradoxal, o constantã o constituie fluiditatea graniţelor care îl delimiteazã, “relativizarea” constantelor care îl configureazã;

- poate cea mai importantã modificare este aceea care a produs mai mulţi centri de putere; profesorul şi-a pierdut poziţia sa unicã în concretizarea elementelor acestui câmp, trebuind acum sã accepte prezenţa altor factori de putere: elevii, părinţii, mass-media, etc. Pragul psihologic cel mai greu de trecut este acceptarea autenticã a elevilor ca factori reali în derularea evenimentelor proprii câmpului educativ şcolar. Chiar relaţia profesor-părinţi se deruleazã pe un fond de reciprocã indiferenţă, uneori chiar de ostilitate, iar calitatea acestei relaţii determinã complicaţii şi introduce tensiuni în relaţia profesor - elev. Se pare că indiferenţa este caracteristica dominantă atât a elevilor cât şi a profesorului; lipsa de entuziasm a primilor, dar şi neputinţa corpului profesoral de a declanşa o reacţie controlată şi eficientă în raport cu factorii care îi erodează statutul sunt semnul crizei profunde din sistemul nostru de învăţământ. Datorită nonimplicării generalizate, şcoala şi-a pierdut valenţele formative atât în ceea ce priveşte aspectele tehnice ale instruirii, cât şi în ceea ce priveşte competenţele cetăţeanului.