Reacţiile violente ale elevilor, pot constitui semnale ale prezenţei frustrărilor, lipsei de comunicare, nevoii de ajutor, tratamentului consecvent şi echitabil, nevoii de recunoaştere etc.

- prejudecata profesorului, de cele mai multe ori neconştientizată ca atare era aceea cã elevul nu trebuie sã se mişte decât în cadrele fixate şi cã nu are nici un cuvânt de spus în ceea ce priveşte cadrele ca atare, sau cu activitatea de fixare a lor. Unii profesori trãiau cu iluzia cã acesta este apanajul exclusiv al statutului lor, fãrã a conştientiza cã şi ei se supuneau unor cadre (doar exigenţele erau altele) pe care nu le pot controla; alţi profesori au ignorat cu totul acest aspect al activităţii lor, deoarece nu aveau cultura unui act educativ care este (trebuie sã fie) mai mult decât un simplu act de transmitere de cunoştinţe (instruire); în sfârşit, fie şi instinctiv, ori ca rod al reflecţiei critice în marginea condiţiei elevilor/ profesorilor în şcoală, au conştientizat manipularea lor semnificativã. În acest context, autoritatea profesorului se întemeia pe câteva elemente: statut, experienţă, volum mai mare de cunoştinţe.

În fapt, autoritatea profesorului, identificată cu autoritatea adultului apărea ca un dat, orice încercare de contestare, de punere la îndoială din partea elevilor devenind inutilă şi ilegitimă; de aici imposibilitatea unei reacţii prompte şi adecvate din partea profesorilor în anii de după decembrie 1989, profesori care au fost luaţi prin surprindere de comportamentul iconoclast al elevilor.