Semnul crizei pare a fi, dupã Hannah Arendt, faptul cã în procesul contestãrii a fost antrenatã şi Şcoala: ”Simptomul cel mai semnificativ al crizei, şi care indicã profunzimea şi seriozitatea ei, este cã ea a câştigat sfere pre-politice, ca educaţia şi instrucţia copiilor, unde autoritatea, în sensul cel mai larg, a fost întotdeauna acceptatã ca o necesitate naturalã, cerutã în mod manifest atât de nevoi naturale, dependenţa copilului, cât şi de o necesitate politicã:

1.Continuitatea unei civilizaţii constituite, care nu poate fi asiguratã decât dacã nou născuţii sunt introduşi într-o lume pre- stabilitã.”

2.Destul de asemãnãtoare este şi aprecierea pe care o face Ivan Slade, unul dintre asistenţii lui Karl Popper: "... aş dori să critic o instituţie în aparenţă nepolitică, şi anume sistemul educaţional. Teza mea e simplă, dar cred că nu e lipsită de însemnătate. Ea poate fi formulată astfel: Aproape cu toţii suntem educaţi în şcoală în direcţia recunoaşterii autorităţilor. În opinia mea, nici şcoala şi, parţial, nici universitatea, nu încurajează capacitatea critică a gândirii umane; mai mult, se pare că ele o reprimă."