Preluând sintagma “câmp educativ şcolar” de la pedagogul german Geissler, sã încercãm o analiză comparativă a constantelor acestui câmp în învăţământul românesc, înainte şi dupã înlãturarea regimului comunist (dec. 1989); înainte de 1989:

- era conceput ca dat o datã pentru totdeauna, o realitate cu nişte parametri care nu pot fi puşi în discuţie; în aşteptările profesorului (pe care le cultiva şi elevului) parametrii amintiţi erau inatacabili şi orice încercare de punere a lor în discuţie era înregistratã ca un atac asupra autorităţii sale;

- ordinea şi disciplina constituiau parametri definitorii ai câmpului educativ şcolar, iar “faţa”concretã a acestora era modelatã de cãtre profesor;

- prins în plasa restricţiilor fixate de câmpul educativ şcolar elevul de cele mai multe ori nici nu putea identifica în mod limpede natura şi sensul acestor restricţii. De aceea, revolta lui pãrea o revoltã fãrã obiect- pentru cã nici nu puteau identifica unul. Alteori, revolta îl viza pe profesor, dar nu pentru cã elevul ar fi identificat în prezenţa acestuia acea forţă constrângãtoare capabilã sã treacã peste propriile exigenţe,interese şi necesităţi, ci pentru cã pãrea singurul la îndemânã;

- de altfel, în bunã parte, limitele de admisibilitate pentru libertatea de manifestare a elevului nici nu erau în foarte multe cazuri opera profesorului, ci a unor instanţe (poate doar una singurã?) abstracte, anonime, de ne-identificat (inspectorate, minister, sau persoane greu de identificat, fãrã chip şi nume, care acţionau în numele presupuselor imperative specifice “omului nou”). Chiar şi profesorul putea fi ( şi de multe ori chiar era) copleşit de masivitatea acestei forţe anonime, dar care se arãta a fi aptã de a se manifesta atât de concret şi de periculos - limitativ;

                    - pentru ca in interiorul campului educativ şcolar profesorul era un pol de autoritate (adesea, putere), posibilitatea ca poziţia sa sã fie pusã sub semnul întrebãrii pãrea mai degrabã o purã speculaţie;