Stilul laissez-faire presupune o retragere accentuatã a profesorului din prim-plan, pentru a interveni doar când este solicitat sau când situaţia riscã sã degenereze în conflict. Teoretizat la începutul secolului al XX-lea sub influenţa entuziasmului generat de declararea acestuia drept secol al copilului (a se vedea lucrãrile lui Ellen Key şi nu numai), acest stil care acordã o libertate cvasi- totalã elevilor s- a dovedit mai degrabã insuficient: “De cele mai multe ori, acest stil de conducere sfârşeşte în haos. El produce dezorganizare, creeazã frustrãri elevilor şi se obţin prea puţine rezultate pozitive. În plus, elevii sunt adesea stresaţi şi au sentimentul cã sunt copleşiţi şi pierduţi.” (5, p: 253)

Pe scurt, stilul laissez-faire se caracterizeazã prin:

          -permisivitate,

-accepta o libertate aproape totala,

-conduce la anarhie si dezordine.( 5, p:254)

Deşi nerecomandabil în şcoală, există totuşi situaţii când acest stil poate fi eficient; abordarea laissez-faire îşi dovedeşte utilitatea în prezenţa unor elevi foarte înzestraţi şi motivaţi şi care au dovedit în situaţii anterioare că se descurcă excelent în absenţa regulilor sau a indicaţiilor profesorului.

În momentul în care profesorul a constatat că elevii sunt încrezători, capabili şi motivaţi se poate retrage din scenă pentru a-i lăsa pe aceştia să se organizeze singuri; în caz contrar, ar putea trezi resentimente şi i-ar putea distrage de la lucru.

Printre alte consideraţii, ar trebui sã amintim cã nu existã stiluri de conducere în stare purã, cã în fiecare clipã profesorul antreneazã nuanţe şi elemente în funcţie de situaţie şi cã nu sunt recomandate dominantele autoritare.