În concepţia lui K. Wadd (3), de pildã, puterea profesorului sintetizeazã patru componente: (1) charisma - capacitatea de a atrage şi de a influenţa oamenii prin propria personalitate; (2) ascendenţa - capacitatea de a obţine controlul asupra unei situaţii prin simpla prezenţă a persoanei respective; (3) puterea intelectualã - puterea expertului, a celui care ştie; (4) resursele de putere - capacitatea unui ins de a organiza elementele unei activităţi în clasã.

Eficacitatea profesorului depinde atât de funcţionarea fiecãrei componente în parte, cât şi de proporţia în care fiecare participã la ansamblu. În concluzie, controlul pe care profesorul îl exercitã asupra elevilor este rezultatul unui amestec subtil de putere personalã şi de autoritate, derivate atât din statutul sãu de profesor, cât şi din sistemul de reguli care opereazã în şcoalã şi în clasã.

Dacã sistemul de reguli dintr-o şcoală poate fi anterior venirii profesorului în instituţia  respectivã, sistemul de reguli care funcţionează în clasã trebuie sã poarte amprenta negocierii dintre profesor şi elevi. Se obţin astfel câteva avantaje:

- existã un sistem de norme “impersonal”, deci elevii ştiu cã nu depind de capriciile profesorului;

- regulile respective s-au fixat prin negociere, deci n-au fost impuse de cãtre profesor;

- elevii înţeleg raţiunea unei pedepse - derivatã din încãlcarea unei reguli -  micşorându-se riscul apariţiei unor reacţii afective necontrolate atunci când sunt pedepsiţi;

- elevii învaţă cã orice grup social existã atâta timp cât funcţionează anumite reguli;

- managementul clasei se va sprijini preponderent pe autoritate şi nu pe putere.