Tipuri de autoritate

 

 

1.Autoritatea epistemicã este a ştiutorului, a aceluia care este competent într- un domeniu; orice propoziţie care are girul sãu are o probabilitate crescutã de adevãr. Plecând de la aceste elemente, Bochenski va defini autoritatea epistemicã astfel: “P (purtãtorul - n.a.) este o autoritate epistemicã pentru S (subiectul autorităţii - n.a.) în domeniul D atunci şi numai atunci când probabilitatea fiecãrei propoziţii care ţine de domeniul D - raportatã la nivelul său de cunoaştere creşte prin comunicarea acestei propoziţii de cãtre P lui S.” (1, p: 59)

În acest context, trebuie analizatã şi problema întemeierii autorităţii epistemice, deoarece, pânã la urmã, subiectul recunoaşte autoritatea unui purtãtor în virtutea încrederii sale în persoana respectivă. Este aceastã încredere pur subiectivã sau se pot aduce probe de o naturã sau alta în sprijinul acestei încrederi? Bochenski susţine cã, deşi nu se poate vorbi de o întemeiere total asiguratã a încrederii într- un purtãtor al autoritãţii, “Acceptarea unei autorităţi epistemice fãrã vreo motivare trebuie repudiatã din motive morale.” (1, p: 62)

În consecinţă, orice autoritate trebuie recunoscutã în baza unei justificãri de naturã intuitivã sau raţională (argumentativã), justificare pe care se sprijinã încrederea mea în purtãtorul autorităţii. Iar probabilitatea ca o propoziţie spusã de acesta sã fie adevãratã sporeşte dacã sunt îndeplinite câteva condiţii: “În primul rând, trebuie sã fiu convins cã purtãtorul îşi cunoaşte într- adevãr domeniul, cã aşa cum se mai spune, este competent în acel domeniu. În al doilea rând, trebuie sã fie acceptatã ideea cã ştie mãcar în vreun fel mai mult decât mine în acel domeniu, aşadar cã este mai competent decât mine. În al treilea rând, trebuie sã presupun cã nu minte, ci cã - mi spune ceea ce ştie într - adevãr. Pe scurt, purtãtorului trebuie sã i se recunoasã douã trãsãturi: o mai mare competenţă decât a mea şi sinceritate.” (1, p: 60)

2.Autoritatea deonticã este a superiorului, a aceluia care prin poziţie poate da directive care trebuie sã fie ascultate. Domeniul autorităţii deontice nu mai vizeazã o clasã de propoziţii (acele configuraţii ideale care pot fi adevãrate sau false, pot avea grade diferite de probabilitate şi care descriu o situaţie de fapt), ci clase de directive (acele configuraţii ideale care ne spun nu ce este, ci ceea ce trebuie sã fie şi care transmit o decizie de a se acţiona într-un anume fel).

Întemeierea autorităţii deontice se bazeazã pe douã componente: existenţa unui “obiectiv practic”, a unui “scop încã nerealizat care se aflã în viitor şi este dorit de subiect.” (1, p: 84); existenţa unei convingeri: “subiectul trebuie sã creadã în faptul cã executarea respectivelor obiective ale purtãtorului reprezintã o condiţie necesarã, indispensabilã pentru atingerea obiectivului.” (1, p:84)

Pe baza acestei întemeieri, Bochenski oferã urmãtoarea definiţie a autorităţii deontice:”P (purtãtorul - n.a.) este o autoritate deonticã pentru S (subiectul - n.a.) în domeniul D atunci şi numai atunci când existã un scop O de un anume tip, astfel încât: (1) S doreşte ca O sã fie realizat, (2) S crede cã executarea tuturor directivelor care- i sunt comunicate de cãtre P sub forma aserţiunii şi care ţin de domeniul D reprezintă o condiţie necesarã a acestei realizãri.” (1, p: 83- 84)

Este evident cã nici o autoritate deonticã nu trebuie acceptatã fãrã justificare. În concepţia lui Bochenski, nimic nu împiedicã un purtãtor al autorităţii deontice într-un domeniu sã fie şi purtãtor al autorităţii epistemice. Acest lucru este chiar de dorit, deşi trebuie acceptatã realitatea cã nu se întâmplă întotdeauna. În acest context se pune întrebarea: ce fel de autoritate are profesorul, epistemicã sau deonticã? Este clar - credem - cã profesorul trebuie sã posede nu doar autoritate epistemicã, ci şi autoritate deonticã.

Din perspectiva unei analize socio - organizaţionale (status / rol), profesorul are autoritate deonticã: este superiorul, cel îndreptăţit (prin legi, regulamente etc.) sã punã note şi sã ia decizii cu privire la desfăşurarea procesului instructiv - educativ; mai mult, el ia decizii cu privire la viitorul elevului, uneori chiar fãrã sã - l consulte şi pe acesta. Este clar cã, din alt punct de vedere (competenţe într- un domeniu), profesorul posedã autoritate epistemicã în raport cu elevul. Marcel Postic nota: "S-a insistat adesea, de câţiva ani, asupra analizei tipului de relaţie ierarhizată, fondată pe diferenţele de statut şi care blochează reciprocitatea schimburilor şi instaurarea unui dialog. G. Ferry (Cahiers pédagogiques, nr. 81, p:11, 1969) atribuie cauza inegalităţii în şcoală diferenţei de vârstă, competenţei presupuse a profesorului, care a fost însărcinat să-i înveţe pe alţii pentru că s-a presupus că el deţine o cunoaştere superioară celei a elevilor, statutului său într-o viaţă şcolară structurată, care îi conferă autoritate, puterea de a nota, de a controla, de a sancţiona."(5, p:80)