De pildã, notarea poate genera anumite modalităţi de învăţare din partea elevilor, modalităţi care sã- i punã în situaţia de a da rãspunsuri satisfãcãtoare profesorului, chiar dacã efectul asupra propriei sale personalităţi este departe de a fi cel scontat (“toceala” pentru a putea reproduce anumite cunoştinţe, asimilarea unor informaţii şi abilităţi pentru care elevii nu întrezãresc nici o finalitate, situaţie ilustratã de rãspunsul unui elev de clasa a XII-a, profil matematicã - fizicã la întrebarea: ”La ce vã sunt utile cunoştinţele?” Rãspunsul a fost dezarmant: ”Ca sã rezovãm probleme.”).

Mai amintim, în treacãt cã, o notã nepotrivitã şi inadecvat comentatã poate fi înţeleasă de cãtre elev ca o evaluare a personalităţii sale ca întreg şi nu ca o apreciere punctualã a capacităţilor şi cunoştinţelor sale la un anumit obiect de studiu. Pe termen lung şi în urma repetãrii unor astfel de situaţii, efectele secundare pot fi grave.

Competenţele unui profesor acoperã arii diferite, care se întretaie parţial şi care includ multe zone vagi, neprecizate. Sã amintim cã , pentru Geissler, profesorul trebuie sã sintetizeze în persoana şi comportamentul sãu exigenţele mai multor grupuri de referinţă: statul (ca instituţie care îl angajeazã şi îl plăteşte), părinţii (consideraţi educatorii de drept ai copiilor), aşteptările acelor agenţi economici care reclamã forţă de muncã de un anume tip), elevii (care pot avea interese ce intrã în contradicţie cu aşteptările celorlalte grupuri de referinţă). În acelaşi timp, el trebuie sã se manifeste ca: profesor de specialitate, educator, coleg, partener etc.

Analiza lui Bochenski relevã cã subiectul autorităţii este întotdeauna individul, chiar şi atunci când aceasta se exercitã asupra unui grup: ”Cãci atunci când vrem sã spunem cã profesorul este o autoritate pentru întreaga clasã, atunci vrem sã spunem, de fapt, cã el este o autoritate pentru primul elev şi pentru al doilea elev şi aşa mai departe...” (1, p:30)

Ar trebui amintit aici cã autoritatea nu este o relaţie datã sau care instituitã fiind, funcţionează mai departe în virtutea instituirii iniţiale. Autoritatea poate fi controlatã (ceea ce presupune o luare de poziţie explicitã din partea elevului) sau ignoratã (ceea ce presupune cã, deşi elevul ignorã autoritatea profesorului – nu-l mai intereseazã domeniul sau profesorul respectiv – el nu face public acest lucru). Sã zicem, cã în ultimul caz, relaţia de autoritate este numai suspendatã. Oricum, ea nu mai funcţionează.

Dacã într-o clasã existã elevi care contestã sau ignorã autoritatea profesorului, influenţa lor asupra grupului de elevi nu este de neglijat. Revenim: contestarea vizeazã profesorul, competenţele lui în domeniu. În acest sens, Bochenski scria: P (purtãtorul autorităţii - n.a.) este o autoritate epistemicã pentru S (subiectul autoritãţii - n.a.) în domeniul D atunci când S recunoaşte din principiu drept adevãratã orice propoziţie care îi este comunicatã de cãtre P (în formã asertivã) şi care face parte din domeniul D.” (1, p:57) Ce este aceea autoritate epistemicã vom lãmuri mai târziu.Sã reţinem în acest punct cã, indiferent dacã motivele elevilor sunt întemeiate sau nu (acest aspect este lipsit de importanţă în acest moment al analizei noastre), competenţele profesorului pot fi contestate.

Anticipând, contestarea este posibilã datoritã ambiguităţii relaţiei profesorului cu domeniul sãu de competenţe, dar şi datoritã extinderii ilicite a acestuia. Ignorarea vizeazã mai ales domeniul, care poate fi lipsit de interes sau de atractivitate pentru elev. Douã observaţii colaterale se impun, care îi vizeazã pe planificatorii educaţiei: prima se referã la necesitatea unei diversificãri a ofertei pe care învãţãmântul trebuie sã o facã elevilor, pentru a elimina (pe cât posibil) situaţia lipsei de interes a unui domeniu pentru elevi; a doua se referã la rolul formativ al şcolii în raport cu personalitatea elevului, ce impune prezenţa anumitor domenii, fãrã de care şcoala ar putea produce experţi, dar nu oameni liberi (John Dewey).

În ambele situaţii profesorul trebuie sã înţeleagă douã imperative: acela al creãrii motivaţiei la elevi şi acela al autorităţii care nu se primeşte, ci se instituie cu fiecare orã de clasã.

Revenim: aceastã influenţă (a acelora care contestã sau ignorã autoritatea profesorului) poate modifica (şi va modifica) coordonatele relaţiei de autoritate, deoarece unii elevi nu vor mai recunoaşte (sau vor ignora) aserţiunile profesorului.

Acest lucru este posibil – reamintim – deoarece, vrând-nevrând, profesorul se instituie ca autoritate şi în domenii pentru care nu a fost abilitat prin studiile efectuate (nu întotdeauna Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic, din multiple motive, are eficienţa scontatã).