Astăzi sala de clasă trebuie abordată şi ca un spaţiu de confruntare, unde nu întotdeauna profesorul beneficiază de o poziţie privilegiată. De multe ori sursele confruntării se află în exterior (frustrări sociale, probleme familiale etc.) dar acest lucru nu înseamnă că profesorul le poate ignora.

Considerăm că dimensiunea terapeutică a rolului social al profesorului se impune în prezent cu tot mai multă pregnanţă. Pentru a face faţă noilor condiţii, profesorul poate recurge - cum nota Saunders (1) - la trei tipuri de strategii: strategii de evitare, strategii de diminuare şi strategii de confruntare;

strategii de evitare - includ: cultivarea unei toleranţe largi din partea profesorului, simularea bolii, plasarea conflictului în registrul glumei. Dacă a dovedit constant toleranţă, un profesor aflat în dificultate poate ignora momentan criza creată în sala de clasă fără a-şi pierde credibilitatea.

Sub masca bolii profesorul poate evita implicarea într-un conflict pe care simte că nu-l va putea stăpâni, fără ca acest lucru să-i compromită autoritatea în viitor.

Acelaşi rost îl are şi utilizarea registrului glumei.

Deşi aceste strategii pot părea exotice profesorilor din ţara noastră, ele fac parte din arsenalul curent al profesorilor din Occident, impuse fiind de variabilele tot mai numeroase care pot influenţa un conflict din sala de clasă. Saunders subliniază fără echivoc şi "precaritatea" acestor strategii: "Strategiile de evitare pot să aibă o anume valoare de supravieţuire, dar ele nu rezolvă mare lucru, atâta timp cât profesorul nu câştigă nici o satisfacţie profesională iar conflictul nu este rezolvat." (1)

strategii de diminuare - includ: acţiuni de amânare, răspunsuri tangenţiale, evitarea, apeluri la generalizare.

Acţiunile de amânare, aşa cum sugerează chiar numele, implică amânarea unor decizii pentru a evita precipitarea unei crize sau pentru că profesorul nu este sigur de urmările imediate ale deciziilor pe care urmează să le ia.

Răspunsurile tangenţiale sunt acelea care vizează problemele periferice, ignorând deliberat sursele principale de conflict.

Profesorul recurge la evitare când este invitat să ia poziţie într-un conflict, ştiind dinainte că orice poziţie ar adopta, aceasta ar duce la escaladarea conflictului.

Apelul la generalizare este utilizat când profesorul vrea să descurajeze o solicitare imperioasă din partea unui elev; el trebuie să demonstreze elevului că, venită din partea lui, cererea este rezonabilă, dar venită şi din partea altor colegi, ea îşi pierde acest caracter, devine nerezonabilă. Saunders (1) notează că şi acest tip de strategii este nesatisfăcător, pentru că nu rezolvă situaţia conflictuală.

strategii de confruntare - includ: strategii de putere şi strategii de negociere.

Un profesor recurge la strategii de putere când aplică metoda divide et impera (efectul ar fi fragmentarea situaţiei conflictuale sau a masivităţii grupului de elevi angajaţi în conflict); când recurge la procedee axate pe principiul pseudo-puterii, adică proferând ameninţări pe care ştie că nu le va traduce în practică; de fiecare dată când manipulează recompense, dar şi când face apel la tradiţia şcolii - "Nu aşa se procedează în şcoala noastră".

Strategiile de negociere se pot aplica doar când deznodământul situaţiei conflictuale nu pare a fi iminent iar "actorii" par dispuşi să accepte o soluţie raţională. În acest sens, Saunders (1) aminteşte trei procedee: compromisul, apelul la afiliere şi pseudo-compromisul:

- Compromisul reclamă o atenţie sporită din partea profesorului, deoarece poate constitui un precedent la care elevii pot recurge ulterior.

- Apelul la afiliere nu se poate produce decât dacă există deja un sistem curent şi acceptat de permisivităţi şi interdicţii care să le permită elevilor <neutri> să se desolidarizeze de <turbulenţi> fără ca acest lucru să afecteze relaţiile lor ulterioare. De aceea profesorul trebuie să recurgă doar în ultimă instanţă şi numai dacă are siguranţa respectivului sistem de permisivităţi şi interdicţii.

                             - Pseudo-compromisul ridică probleme ulterioare detensionării situaţiei, legate de posibila stare de frustare pe care o poate resimţi elevul, dacă nu a înţeles între timp că pretenţiile lui sunt absurde sau exagerate.