- prima componentă vizează strategia de predare utilizată de către profesor (expunere, întrebări şi răspunsuri, dezbatere, problematizare, etc.). Tipul de strategie ales va impune un anume ambient, un anume tip de evaluare, un anume tip de reacţii din partea elevilor etc.;

- a doua componentă se referă la conţinutul propriu-zis al lecţiei care trebuie predată. Este evident că vom avea conţinuturi diferite de la un obiect de studiu la altul, dar şi în cadrul aceluiaşi obiect de studiu, de la o lecţie la alta. Iarăşi în mod evident, în funcţie de conţinut, profesorul va individualiza un anume tip de strategie, un anume ambient, un anume tip de evaluare etc.;

- a treia componentă vizează acele elemente spaţio - temporale care conturează o oră de clasă, într-o sală aranjată anume. În ceea ce priveşte timpul, în genere învăţământul românesc utilizează orele de clasă de 50 minnute, cu pauze de 10 minute între ele. Elementele spaţiale includ configuraţia clasei; sălile de clasă din şcolile româneşti sunt standard: foarte înalte, cu trei (mai rar sau patru) ferestre, cu trei rânduri (mai rar două sau patru) de bănci fixate în podea. Rândurile de bănci sunt orientate către tablă. În faţa tablei se află şi catedra profesorului. Aceste săli de clasă tip permit un număr restrâns de strategii de lucru cu elevii (în genere cele frontale) şi elimină cu totul posibilitatea de a configura un anume spaţiu în funcţie de exigenţele celorlalte componente. De pildă, pentru o dezbatere, configuraţia optimă a meselor este în formă de cerc, de pătrat, sau în forma literei "U", deoarece permite participanţilor să se privească unul pe celălalt. Munca în echipă reclamă o grupare a meselor în formă de ciorchine, adică trei - patru mese la un loc, în funcţie de mărimea echipelor. Expunerea implică un alt aranjament al meselor, în formă de semicerc sau pe rânduri orientate către tablă. Uniformitatea lipsită de prea multe valenţe educative a şcolii tip cazarmă s-a perpetuat şi după decembrie 1989. Acest tip de şcoală încurajează comportamente uniformizate, "rigide", obediente, adică ne-tipice pentru un viitor om al cetăţii. O sală de clasă adecvată este una multifuncţională, eventual cu geometrie variabilă (nu este o extravaganţă nici din punct de vedere financiar, nici din punct de vedere funcţional-educativ) şi care să permită participarea elevilor la personalizarea ei, la transformarea ei dintr-un spaţiu anonim, într-un spaţiu anume, al lor (postere, expoziţii, flori, etc.). Nu trebuie uitate nici alte elemente:"Ventilaţia, temperatura şi lumina din sala de clasă afectează confortul elevului, capacitatea sa de concentrare. O sală îmbâcsită, prea caldă sau prea rece, prea slab sau prea puternic luminată distrage atenţia elevilor, centrându-i pe disconfort mai degrabă, decât pe activităţile specifice." (3, p: 255);

- a patra componentă se referă la tipul de evaluare adecvat (teste, lucrări de control cu subiecte diferenţiate, elaborarea de proiecte individuale, etc.) şi care trebuie ales în funcţie de conţinut, de particularităţile elevilor, dar şi de obiectivele pe care profesorul le urmăreşte prin tipul de evaluare preconizat. Obiectivele cele mai generale urmărite prin evaluare influenţează decisiv modalitatea de selectare a conţinuturilor, tipul de strategii de predare alese de către profesor, modalităţile de implicare a elevilor etc.;

- a cincea componentă se referă la elevi, profesor şi relaţiile care se stabilesc între ei. Profesorul poate practica un tip de interacţiune cu un singur pol de decizie sau poate practica diseminarea unor responsabilităţi către elevi, transformându-i pe aceştia în participanţi responsabili la ceea ce se întâmplă în sala de clasă;

- a şasea componentă vizează articularea concretă a tuturor factorilor amintiţi anterior în cadrul unei ore de clasă anumite. Ea surprinde fizionomia reală a unei lecţii date, la o clasă anume, cu un profesor anume.