Personajele Romanului

 

PERSONAJELE ROMANULUI "ENIGMA OTILIEI"

 

 

Personajele romanului se incadreaza in anumite tipuri, dovedind apartenenta scrierii la realism, Costache Giurgiuveanu ilustrreaza avarul, Sanica Ratiu -arivistul, Aglae Tulea- "baba absoluta fara cusur in rau ", Aurica Tulea -fata batrana, Simion Tulea- alienatul, Titi Tulea- debilul. Aceste personaje sunt dominate de ideea inavutirii sau se incadreaza in patologic. De aceasta grupare se detaseaza Otilia Marculescu, Felix Sima si Leonida Pascalopol, purtatori ai unor valori morale si ai unor idealuri.

Otilia si Felix apartin categoriei inocentului, fiind definiti de insusi Calinescu  drept " victime si termeni angelici de comparatie". Astfel, lor li se opun, prin reflectare inversata, anumite personaje : intelogentul Felix ii corespunde debilul Titi, iar frumoasei Otilia, curtata de toti, ii corespunde Aurica, aflata vesnic in cautarea unui sot.

Dintre toate aceste personaje, se remarca Felix Sima si Costache Giurgiuveanu, caracterizati direct de catre narator si de catre celelalte personaje, si indirect, prin nume, statut social, profesional si moral, prin mediul de viata, prin limbaj, gesturi, fapte, atitudini, prin relatiile cu celelalte personaje ale romanului.

Simplificând in buna masura, vom indica nota definitorie a fiecaruia.

Costache Giurgiuveanu este exemplu de avar caracteristic epocii; 
Leonida Pascalopol este un aristocrat care isi cauta iesirea din blazare prin comportari rafinate si expediente erotice; 
Stanica Ratiu este arivistul fara scrupul moral si escrocul locvace; 
Aglae este "baba absoluta, fara cusur in rau” 
Aurica - fata batrâna muncita de complexe erotice nesatisfacute; 
Simion Tulea - maniacul decrepit, cazut in senilitate; 
Titi - caz patologic de degenerescenta; 
doctorul Vasiliad este un secondant al lui Stanica; 
popa Tuica si-a schimbat porecla in renume; 
Otilia este exemplificarea feminitatii, evoluând, in conditiile procesului complex al societatii burgheze, spre platitudine, 
iar Felix exemplifica pe intelectualul in devenire, in aceleasi conditii.

 

Costache Giurgiuveanu este pivotul romanului; psihologia sa de avar, urmarita de autor, detine franele actiunii; ea explica si accidentul fatal, iar moartea personajului stinge actiunea. Avaritia lui mos Costache este indulcita de sentimentul patern pe care, il manifesta fata de Otilia, un sentiment insa care nu se realizeaza, fiind anihilat de teama de a se rupe de averea lui. Mai mult, afectiunea fata de "fe-fetita" sa apare si ca o compensatie morala pentru averea mamei Otiliei, pe care si-a insusit-o fara vreo forma legala, fapt ce a cauzat moartea acesteia si care conditioneaza acum starea materiala a Otiliei. Propriu-zis, o buna parte din averea lui mos Costache e averea mamei Otiliei, respectiv a Otiliei, pe care si-a insusit-o prin drept familial. In schimbul acestei averi, el ii da Otiliei afectiunea sa paterna si promisiunea ca-i va asigura viitorul. Sentimentul avaritiei ii terorizeaza viata si ii rapeste libertatea de a se misca omeneste in societate. De la inceputul romanului, personajul apare in aceasta postura. Tentativa de a nu-l primi pe Felix, desi ii este unchi si tutore - adica administrator al averii acestuia pâna la majorat - il defineste ca atare. Mai departe, "ciupeste" in mod meschin din veniturile lui Felix, dupa cum il "ciupeste" si pe Pascalopol la jocul de carti sau târându-se pe sub masa dupa o moneda cazuta din buzunarul acestuia, fara sa simta ridicolul situatiei. Cumpara material demolat, fiindca e mai ieftin, sau incearca la mai multe farmacii sa faca o reteta ca sa vada la care e mai ieftin si sa castige astfel câteva centime. Mananca cu lacomie respingatoare la masa oferita de restauratorul chirias caruia ii vânduse cladirea restaurantului. Scena imbolnavirii subite, in care este dezbracat si imbracat - citata mai sus - dezvaluie pâna unde poate duce teroarea avaritiei care-i anuleaza demnitatea de om. G. Calinescu releva situatiile grotesti in care se afla personajul si-l ridiculizeaza printr-un comic irezistibil. Nici momentele "de suferinta" ale bolnavului nu sunt lipsite de ridicol. Moartea lui nu inspira un sentiment tragic, ci unul comic, realizat parca de o farsa a destinului. La capatul consecintelor avaritiei lui mos Costache se profileaza drama Otiliei. Pentru ca nu a dorit sa o infieze la timp, ea ramâne dezmostenita, iar toata averea cade in mâinile Aglaei; pentru ca a ezitat sa puna la banca banii pe numele Otiliei, i-a furat Stanica; pentru ca "papa" se purta asa de "ciudat", Otilia cauta in Pascalopol un alt "papa", dar a dat peste un sot imbatrinit, pe care 1-a parasit intr-o aventura sentimentala. 
Condamnând avaritia si pe mos Costache, - purtatorul ei - autorul romanului condamna societatea epocii, care a generat oameni cu asemenea vicii fatale, dezumanizante.

 

Leonida Pascalopol e mosierul care isi ingaduie lux si rafinament spiritual. Traieste si el un sentiment complex de paternitate, caruia i-a gasit un paleativ in familia lui mos Costache. Se cunoaste prea bine pe sine precum o cunoaste si pe Otilia. Marturisirea sa autobiografica este si o caracterizare bine stapinita :
"Eu, domnule Felix, da-mi voie sa ma marturisesc dumitale ca unui prieten, n-am fost fericit in casnicie. Intaia sotie nu mi-a dat cinstea ce mi se cuvenea. In sufletul meu de mosier prozaic se ascunde putin romantism. O cunosc pe Otilia de când era mica si pot spune ca a crescut sub ochii mei. Daca Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea sa-mi fac femeia cum vreau eu, as fi facut-o ca pe domnisoara Otilia. O iubesc si eu in felul meu, scumpe domnule Felix, pe Otilia, si poate ca nu ma insel când iti afirm ca si ea ma iubeste pe mine. Nici nu e greu, fiindca un dezamagit ca mine e un om fara pretentii. Eu nu i-am cerut niciodata nimic domnisoarei Otilia si n-am prea stat ca sa disting ce e patern si e ce viril in dragostea mea.(...) Otilia venea la mine simplu, ca o fiica, si-mi cerea ceva. Ea nu a avut niciodata ideea ca e curtezana, ma ierti, care cere de la un barbat. S-a format intre noi o rudenie sui generis...".

Marturisindu-se mai departe lui Felix, il asigura ca e un om inofensiv, un batran care nu se poate lupta cu tineretea lui, ca ar vrea, sincer, sa-i stie fericiti. "Domnule Felix, mi-ai intunecat existenta, iti spun drept, mi-ai stricat niste nevinovate tabieturi de celibatar. Am nevoie de domnisoara Otilia, ea e micul meu vitiu sentimental. Daca nu pot fi un amant, ramân totdeauna un nepretuit prieten si parinte. Pentru voi amindoi. Asa sa ma crezi!”

 Daca Pascalopol, mosierul dezamagit, isi da seama ca o femeie când iubeste “ia banii de la cel batrân si-i da celui tânar", el s-a bizuit totusi pe sansa banilor sai, si nu s-a inselat. Din toata puterea lui materiala si spirituala a ramas numai eleganta vestimentara.

 

Aglae este definita intr-o convorbire dintre Felix si Weissmann, student si el in medicina, in felul urmator:
" ... asa o femeie rea ca matusa dumitale, sa nu te superi, n-am vazut... Este baba absoluta, fara cusur in rau, pot sa jur. Barbatul ei innebunea si fara infectie".
Schitarea portretului din primele pagini ale romanului, citate mai sus, evolueaza spre aceasta sinteza pe care autorul o autorizeaza. Aglae este si ea, ca si frate-sau mos Costache, o intruchipare a dorintei de a se imbogati. Tinta urmarita e averea acestuia. Pentru a o atinge, devine agresiva si instinctul pasiunii, care o stapâneste, se dezlantuie in mod salbatic ca la o fiara, peste care n-a trecut nici o unda de morala umana. Ocuparea militareasca a casei lui mos Costache in momentele când acesta cade bolnav, scotocirea febrila dupa bani si mutarea disperata a mobilierului in casa ei, felul in care este tratat bolnavul si apoi mortul dovedesc impulsuri izvorâte dintr-un instinct despotic. Despotismul Aglaei nu se exercita numai asupra clanului ei, ci il supune si pe mos Costache, care i-a luat frica, inhibindu-i gestul de a o infia pe Otilia, de a-i face testament sau de a-i "asigura viitorul". De asemenea, Otilia si Felix sunt timorati, iar reactiunea lor devine dezgust si dispret :
“in familia in care ma aflu - spune Felix - unul pândeste pe celalalt si-1 cred capabil pe fiecare, pentru bani, de cele mai mari mârsavii." Numai pe ginere-sau il accepta, fiindca il socoteste aliat si instrument al uneltirilor sale, fara sa-si dea seama ca acesta "ii va da lovitura".
S-a observat ca totusi Aglae isi apara familia si ca goana ei fara scrupule dupa averea lui mos Costache are o justificare in acest scop. Intr-adevar, pledeaza ca Simion sa-i dea zestrea Olimpiei, sotia lui Stanica; o compatimeste pe Aurica si-i cauta zadarnic un sot; il tine sub aripa ei de mama pe nevolnicul Titi; in acelasi timp insa il arunca in ospiciu pe Simion fara remuscari, pentru a se elibera de o povara, ca sa-si traiasca viata. Avida de avere, Aglae nu cunoaste nici un criteriu moral si manifestarile ei se dezlantuie orbeste.
Iat-o descrisa in momentul mortii lui Costache :
"In vreme ce cadavrul statea inert peste plapuma si incepuse sa ia tonuri ceroase, Aglae, Olimpia, Aurica si Titi scotoceau in toate partile, trageau sertarele, desfaceau garderobul, cautau prin soba (...) Furioasa, Aglae trânti usile dulapurilor, trase covoarele, fara sa le mai aseze la loc, desfacu cutiile mari de la masa de joc si de la cea din sufragerie (...). Negasind nimic in haine, trase perna de sub capul lui mos Costache, privi pe sub cearceaf, apoi ridica cu putere salteaua, rasturnind cadavrul spre perete".
Aglae e un exemplu de monstru moral generat de burghezie, pe care G. Calinescu 1-a surprins cu mare arta in miscarile sale tipice.

 

Stanica Ratiu, avocat fara procese, isi exercita debitul verbal in sânul familiei si in cercul prietenilor. Tema lui favorita este paternitatea, casatoria, familia. Patosul avocatesc al discursului ocazional, instantaneu, este rezultatul unei experiente câstigate si pe care o repeta cu orice ocazie. Obiectivul urmarit este banul, pe care nu se sfieste sa-1 dobindeasca de la oricine si in orice calitate. Cere cu emfaza, afisând o mutra de "martir", si de la Otilia, si de la Felix si de la Pascalopol, si de la Marina, ca si de la rudele sale. Nu pierde nici o ocazie sa "ciupa", incredintat ca va putea pune odata mâna pe banii lui mos Costache, pe care, intr-adevar, ii fura pur si simplu. Imbogatit, paraseste pe Olimpia, casatorindu-se cu Georgeta; a fost chiar prefect intr-o scurta guvernare, este proprietarul unui block-haus si patroneaza tripouri si cercuri de morfinomani. Stanica este si el un produs al societaitii capitaliste, incadrându-se in seria tipologica reprezentata de Dinu Paturica, Tanase Scatiu, Gore Pirgu si Iancu Urmatecu, eroul romanului lui Ion Marin Sadoveanu.
In zugravirea tipului, G. Calinescu foloseste o paleta bogat colorata, incât face din el "o figura extraordinara", cum observa criticul Ovid S. Crohmalniceanu, care adauga : "volubilitatea personajului are atâta intensitate vitala, incit ridica arta de a trivializa orice lucru si de a-1 umfla fantastic la o adevarata perfectiune". In materie de demagogie si versatilitate, Stanica are geniu. Nu e foarte departe de adevar când spune: "He, he, Stanica e profund, degeaba incercati dumneavoastra sa-1 luati peste picior”. (Literatura româna intre cele doua razboaie mondiale, vol. I). Daca Stanica “are geniu", acesta e un geniu al raului.

 

Felix si Otilia apar in roman, dupa marturisirea lui G. Calinescu, "in calitate de victime si de termeni angelici de comparatie". Orfani, ei au nevoie de afectiune paterna, pe care, negasind-o in integritatea ei morala si fara sa le jeneze individualitatea, si-o acorda reciproc. Dragostea lor are si aceasta nuanta de sprijin mutual pentru a iesi demni de sub tutela venita din afara, fie de la mos Costache, fie de la Pascalopol. Dar in puritatea dragostei lor adolescentine s-au infiltrat umbriri ale mediului social - luat ca termen general – precum si particularitati ale propriilor temperamente: “Otilia nu spunea lui Felix ca nu-l iubeste, ci numai se apara de invinuirea ca nu-1 iubeste. Nu da nici un curs sentimentului, nu in forma brutala pe care, demult, Felix o gonise din mintea lui, ca absolut incompatibila cu draaostea adânca, dar sub cilipul proiectelor, al visarii impreuna. Felix ar fi voit ca Otilia sa spuna: "Mai tarziu, când vom fi impreuna", insa ea nu facea nici un proiect de viitor. Odata, ea daduse a intelege ca Felix are, mai intâi de toate, de indeplinit o misiune in viata, sa-si promoveze cariera, insa nu era acesta un motiv de a goni pâna si visurile. Evident, sufletul Otiliei era impenetrabil, si, daca ea juca constient o comedie, o juca cu multa finete si gratie.”
Dimpotriva, Felix e un "suflet limpede, incapabil de disimulatie, profund in sentimente", care nu-si poate inchipui dragostea "decit sfarsind cu casatoria"...
Pentru implinirea dragostei in acest sens, vointa lui se concentreaza in realizarea maxima a profesiunii. "Voi cauta -isi noteaza el in caiet, ca sa nu uite sa fiu bun cu toata lumea si modest, si sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios". Si s-a tinut de cuvant. Stapân pe sine, Felix pune frau instinctelor biologice si in lumina eticii sale pastreaza casta si pura dragostea pentru Otilia. De aceea, pentru el Otilia ramâne o "enigma” si fuga ei cu Pascalopol nu-i produce decât o criza trecatoare de adolescenta fara sa se transforme intr-o drama. Felix este un spirit rational, care nu se pierde in nebuloasa tineretii, desi e stapânit de o dragoste mare si curata. 
Otilia poarta in ea enigma eterna a feminitatii: "Otilia traia cum cânta la pian, zguduitor si delicat, intr-un tumult de pasiuni, notate precis pe hârtie, stapinite si justificate". De aceea, socotea ca adevarata viata nu tine decat cativa ani. Si a preferat sa traiasca intens, dramatic, acesti ani, decât sa astepte implinirea profesionala a lui Felix. Pentru ea "fericirea" trebuia sa fie imediata, ca o alunecare intr-o valtoare pe care nu poti sa o eviti. Otilia visa viitorul ca un sir de explozii neprevazute. Acest neprevazut al aventurii pe care-1 cauta cu aviditate a azvârlit-o si din bratele lui Pascalopol, devenind "nevasta unui conte, cam asa ceva", cum il informeaza Stanica pe Felix. Fiinta tulburatoare, cu miscari gratioase si pline de lirism, esueaza, in vârtejul social al placerilor nepotolite, intr-o casnicie exotica si o platitudine feminina, care a stins. totul. Daca a fost o enigma pentru Felix si pentru Pascalopol, pentru noi dezlegarea enigmei sta in conditiile moralitatii burgheze care a absorbit-o.
Fondul social al romanului e prezentat in optica unei perspicacitati critice de ordin balzacian. 
Personajele lui Calinescu sunt admirabile studii de caracterologie. Romanicirul il continua in acest plan al operei sale pe Caragiale, scriitorul de cea mai severa tinuta clasica din literatura româna. El creeaza personaje caragealesti ca Aglae, Stanica Ratiu, Aurica, Weissman.