A trecut anul lui Caragiale :(

LUMEA LUI CARAGIALE

„Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul este improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil”.

(Caragiale, 1896)

Caragiale este un realist care analizează moravurile lumii în care trăieşte. Lumea pe care el o zugrăveşte în opera sa, mai cu seamă în comedii, este aşa-zisa „lume-lume”. „Lumea-lume” este aceea care substituie spiritul legilor cu şiretenia de a i se sustrage, şi demnitatea morală cu iluzia onorabilităţii.

Această lume se recomandă drept citadină, onorabilă, civilizată. Personajele sale apar îmbrăcate „nemţeşte”, la „modă”, asemeni celor de la Viena sau Paris. Dar limbajul pe care această lume îl foloseşte trădează lipsa ei de conţinut, „forma fără fond”.

Personajele caută să evite legea, normele sociale, valorile. Bâlciul, teatrul, petrecerea stăpânesc integral şi continuu, de parcă lumea nu ar mai cunoaşte şi alte moduri de existenţă. Lumea îi apare lui Caragiale ca „un vast bâlci”, „imens carnaval”, „vasta mascaradă”, un „ciudat teatru”. „Bâlciul” este semnul efemerităţii: o „strânsură de lume” vine, petrece şi pleacă, în urma ei nerămănând nimic.

În scrierile lui Caragiale, se bea şi se mănâncă, dar, mai ales, se vorbeşte. Ocupaţia cea mai răspândită în lumea lui Caragiale este statul de vorbă. Toţi au „păreri” şi „opiniuni”. Şi toţi se simt obligaţi să le exprime public zgomotos şi vehement. În lumea lui Caragiale, dialogului îi este mai întotdeauna preferat monologul. Partenerul ideal de conversaţie este cel care încuviinţează grav şi pătruns de respect tot ceea ce zice vorbitorul sau se umeşte de profunzimea spuselor lui. Este un univers care „toţi comandă şi nimeni nu ascultă”. Iată de ce comunicarea între personaje este compromisă.

Personajele lui Caragiale au o biografie problematică. Lumea lui Caragiale este o lume fără o identitate stabilă, cu o existenţă în travesti. Refuzând să-şi asume biografia adevărată şi să-şi reperele contextuale indicând filiaţia cu o anumită societate, personajul caragialian nu renunţă la ideea de a avea o biografie, nu însă una veritabilă, ci una falsificată, de care să se poată servi în pregătirea viitorului.

Personajele lui Caragiale sunt fiinţe turmentate, dezorientate şi gălăgioase. Spun întruna vorbe, fără să spună nimic. Personajul lui Caragiale vrea să păcălească lumea. Ceea ce îl interesează cu adevărat este folosul, câştigul imediat şi, de cele mai multe ori, nemeritat. Nestatornicia este exprimată în schimbarea constantă a măştilor (a opiniilor).

Căştigarea unei identităţi profesionale eşuează în moft. Avocatul, gazetarul, poetul, savantul sunt producători de mofturi, simboluri ale discreditului profesional şi manifestări ale simulacrului.

În lumea lui Cragiale, toţi au mici „slăbiciuni”. Lumea aceasta este încătuşată de „lanţul slăbiciunilor” şi ambiţiilor diverse. „Ambiţul” este o calitate invocată retoric, spre a justifica impulsurile primitive: m-a făcut Dumnezeu cu ambiţ”. Scandalurile, bătăile, încăierările, urmăririle, îmbrâncelile, insultele curg în valuri şi dovedesc atât prezenţa cât şi efectele de masă ale „ambiţiunii”. „Eu am ambiţ, domnule, când este vorba, la o adică, pe onoarea mea de familist”, se mândreşte încornoratul jupân Dumitrache.

Miţa are ambiţul de a se răzbuna. Crăcănel – de a găsi o femeie care să nu îl traducă. Ziţa – de a se recăsători, grabnic. Leonida – de a excela în comentariile politice. Veta – de a-l înrobi definitiv pe Chiriac.

Ca şi „ambiţul” care o patronează, violenţa are în această lume caracterul unei excitaţii derizorii, lipsite de consecinţe grave, chiar şi atunci când, rar, se ajunge la moarte. E o stare de pândă şi panică generată de aşteptarea declanşării unui asalt iminent, care nu se produce totuşi niciodată.

Pe cât de mult, pe atât de prost se vorbeşte în lumea lui Caragiale. Calitatea exprimării verbale este mereu şi pretutindeni lamentabilă, din motivele: naturale (defecte de pronunţie, de ritm, de articulare, tulburări datorate imbecilităţii, stărilor de confuzie mentală, demenţei, maniilor), culturale (ignoranţă, snobism), sociale (deformările produse de retorica pişicheră şi de limbajul servituţii împuternicite).

În această lume în care toţi sunt sau devin „de-ai noştri”, fiecare îl crede pe celălalt prost, fiecare, la rândul său, face pe prostul. Adevărata valoare a acestei lumi este prostia. În lumea lui Caragiale, lumea reală, autentică se confundă indiscernabil cu simularea prostiei. Iar prostia este pusă în evidenţă prin prisma comicului de limbaj.

Comicul de limbaj constituie pecetea dialogului caragialesc.

Manifestări ale comicului de limbaj

Jupân Dumitrache: „mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trage lumea pe sfoară”, „n-are chioară în pungă”, „a sfeclit-o”, „mă trăgea cu coada ochiului”, „m-a fiert fără apă”, „s-a ţinut iar gaie după mine”, „n-aş fi mai avut parte de el”, „o să-şi vie la pocăinţă”, „lac să fie, că broaşte-s destule”, „te-ai pus să tragi la aghioase: trai, neneaco, cu banii băbachii”, „dormirea-ţi somnul ăl lung”, „uite aşa se orbeşte omul la necaz”.

Conul Leonida foloseşte expresii precum: „şi de colea până colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă”. „Vezi, asta-i vorba! Cap ai, minte ceţi mai trebuie?”,

Ziţa: „să n-ai parte de mine”, „pâine şi sare nu mai mănânc cu el”, „să mă-ngropi”.

Veta: „îi sfârâie călcâiele”, „mi-am găsit beleaua”.

Chiriac: „nu se sfinţeşte el cu mine”, „să puie pirostiile”.

Trahanache: „mă scoţi din ţîţîni”.

Cetăţeanul turmentat: „din vorbă-n vorbă, tura-vura”, „să-mi faci pontul”.

Pristanda: „pupă-l în bot şi papă-i tot, că sătulul nu crede la ăl flămând”.

Cocoana: „unde a-ţărcat mutu iapa”, „fi-s-ar fi stârpit sămânţa”, „lac să fie, că broaşte …2

Kir Ianulea: „are mâna cinci degete şi nu se potrivesc unul cu altul”; „şi măruntaiele din om tot se ceartă uneori”.

Comicul gândirii este materializat în limbaj:

„Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”.

„Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră”.

„După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani”.

„Am găsit din vauza frigului pe jumătate şcoala descopulată complet”.

„Societatea de îngropăciune mutuală”.

„Unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”.

Trahanache

„ai răbdare”.

„Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip … trebuie să ai şi puţintică diplomaţie”.

„Să juri, nu altceva”.

„Să n-am parte de Joiţica”.

„Sunt cestiuni arzătoare la ordinea zilei”.

„Dacă mă iubeşti, fă-mi hatârul”.

Farfuridi

„Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”.

„Famelie mare. Remuneraţie mică, după buget”.

„Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi”.

PANOPTICUL PERSONAJELOR LUI CARAGIALE

BRÎNZOVENESCU IORDACHE (O SCRISOARE PIERDUTĂ)

Este un emisar al prudenţei maladive. Asemeni cetăţeanului turmentat, el nu luptă împotriva guvernului. Nu iscăleşte decât telegrame anonime. Este membru al tuturor comitetelor şi comiţiilor prezidate de Trahanache. Este personajul laş şi oportunist.

CATINDATUL (D-ALE CARNAVALULUI)

El trăieşte într-o lume în care nu există nici ordine morală, nici sentiment religios, nici devenire socială, nici idealuri politice. Personajul aparţine tipologiei victimei perpetue: a infidelităţii femeilor, a ginionului profesional, a confuziei de persoane.

CAŢAVENCU (O SCRISOARE PIERDUTĂ)

Important avocat, Nae Caţavencu este un tip adaptabil, ştiind să sară cu un pas firesc peste convingeri politice, ambiţii personale, prejudecăţi. Aspiră la desemnarea drept candidat pentru Cameră la Colegiul al II –lea. În acest scop, utilizează o scrisoare compromiţătoare a prefectului Ştefan Tipătescu adresată soţiei capului politic al judeţului şi prietenului său de familie, venerabilul Zaharia Trahanache.

CETĂŢEANUL TURMENTAT (O SCRISOARE PIERDUTĂ)

Este exponentul electoratului epocii. Este uşor de corupt cu vin şi bere şi uşor deposedabil de scrisoarea pe care urma să o predea „adrisantului”. Este apropitar şi alegător conştiincios. Are mintea îmbibată de alcool. Este cunoscut prin replica „eu cu cine votez?”. Este personajul care găseşte scrisoarea pierdută de Zoe pe drumul de întoarcere de la casa lui Tipătescu. Surprins de Caţavencu, este ademenit la un chef care se prelungeşte. Caţavencu doreşte să-i fure bileţelul pe care, în primă instanţă, încearcă să-l cumpere.

DANDANACHE (O SCRISOARE PIERDUTĂ)

„Vechi luptător de la 48”, parlamentar de profesie, traseist politic. Este cel care şantajează „o persoană însemnată” cu o scrisoare de amor.

FARFURIDI TACHE (O SCRISOARE PIERDUTĂ)

Ca şi Brânzovenescu, Farfuridi este membru de frunte în toate comitetele şi comiţiile unde Trahanache deţine preşedenţia. Este autorul celebrei formule „trădare să fie dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi”.

JUPÂN DUMITRACHE (O NOAPTE FURTUNOASĂ)

Este jignit în „onoarea lui de familist” de către Chiriac, amantul soţiei sale. Este un patriot care îşi îndreaptă mânia împotriva celor care „mănâncă sudoarea poporului suveran”.

LEONIDA

E un paşnic care vorbeşte despre război. E un demon al teoriei, care are alergie la practică. Nu iese pe afară, lumea de afară fiind mai puţin interesantă decât cea din ziar.

MIŢA (BASTON)

Eroina piesei D-ale carnavalului îşi doreşte un singur lucru: să fie iubită. Şi derivat din acesta, un al doilea: să se răzbune, atunci când nu este iubită. Gelozia ei declanşează şi menţine conflictul. Bănuindu-şi amantul – Nae Girimea – că o înşeală, Miţa soseşte la domiciliul acestuia. Vrea să se răzbune, apelând la o sticluţă de vitriol englezesc.

MITICĂ (CĂLDURĂ MARE, FIVE O’CLOCK, LANŢUL SLĂBICIUNILOR, MITICĂ, etc)

Mitică, „bucureşteanul par excellence”, cel pe care îl întâlnim pretutindeni – în prăvălii, pe stradăp, pe jos, în tramvai, pe bicicletă, în vagon, în restaurant. Acest erou a dat un nume balcanismului în varianta carpato-danubiană.

Aşa cum numele personajelor îşi pierd calitatea de a reprezenta pe cineva şi se revarsă în comunul Mitică, la fel diversele profesii şi iniţiative legate de ele se uniformizează în comica impostură a moftangiului. Mitică este o „personalitate” comică prin ostentaţie bufonă, un comediant incurabil, iar „moftangiul” un creator de fleacuri.

PRISTANDA GHIŢĂ (O SCRISOARE PIERDUTĂ)

Este „poliţaiul oraşului”, are leafă mică („remuneraţie mică, după buget”), dar „famelie mare”, instrucţie puţină, este obedient faţă de prefect (căruia îi spune „sărut mâna” şi pe care îl consideră „stăpânul” care poate să îl insulte şi să îl lovească) şi faţă de Nae Caţavencu. Secvenţa steagurilor demonstrează corupţia lui.

TRAHANACHE (O SCRISOARE PIERDUTĂ)

Prefectul judeţului. Deţine cumulativ funcţia prezidenţială în numeroase organe şi organisme locale. Purtarea sa ambiguă, vorbele în doi peri şi aluziile par a fi avertismente rafinate sau făţişe. Este un personaj care aduce o notă de tensiune comicului.

ZOE (O SCRISOARE PIERDUTĂ)

Soţia lui Zaharia Trahanache. Este „adrisanta” scrisorii compromiţătoare expediată de prefect.