Interpretarea Poeziei
VASILE VOICULESCU
Poezia face parte din volumul “Pârga”,
apărut în anul 1921, volum care marchează afirmarea originalităţii stilului lui
Voiculescu. Deşi majoritatea temelor şi motivelor erau anticipate în primele
sale volume, poetul depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist prin
spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei. Acum tehnica poetului este mai
precizata, iar relieful expresiei este mai individualizat. Scenele şi motivele
biblice nu mai sunt simple elemente decorative, ci alegorii ale neliniştilor
omului în aspiraţia sa către Dumnezeu.
Punctul de plecare al poeziei “În
grădina Ghetsemani” se afla în Evanghelia lui Luca.
Motivul rugăciunii lui Isus în grădina
Ghetsemani apare frecvent în numeroase lucrări de artă. Vasile Voiculescu menţine
în structura poemului majoritatea detaliilor biblice pe care le dezvolta într-o
ţesătură poetică străbătută de o mistică devoţiune. În poezia de inspiraţie
religioasă, imagninea lui Isus apare, de obicei, asociată cu tema durerii,
scriitorul oprindu-se asupra patimilor acestuia.
Rugăciunea din grădina Ghetsemani are
loc înaintea arestării lui Isus de către escortă înarmată, condusă de Iuda. Poetul
se opreşte asupra acestui moment, în care Iuda apare înspăimântat de apropierea
patimilor predestinate de Tatăl.
Întreaga poezie se organizează,
astfel, în jurul elementelor ce ţin de natură dublă a lui Isus. Înaintea
martiriului, Isus ezită. Îndoielile şi neliniştea, teamă de moarte sunt ale
omului puternic legat de viaţă; el acceptă cu greu moartea deşi ştia că
Dumnezeu i-a hărăzit un loc în dreapta sa şi că prin moarte va salva lumea.
Depăşirea momentelor de zbucium, de teamă ţin de natură divină.
În prima strofă poetul compune
imaginea iconică a lui Isus în grădina Ghetsemani.
În această grădină, Ghetsemani, pe
Muntele Măslinilor (măslinul -; simbol al păcii), Isus îşi îndeamnă ucenicii:
“Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”. Grădina e un loc ademenitor şi în
aparenţă ei pace, ucenicii cad pradă somnului, adormindu-şi astfel şi
spiritului care s-ar fi trezit numai prin rugăciune şi neputând să împlinească
dorinţa lui Isus. Acesta rămâne singur în “lupta cu soarta”. Este aici o
sugestie care însoţeşte orice autentică experienţă spirituală.
Atracţia grădinii este un motiv pentru
care lupta cu viaţă şi cu moartea devine mai puternică. Soarta lui Isus este de
a primi moartea, de a se răstigni.
Primul vers sugerează ideea întregii
poezii, lupta lui Isus cu moartea, iar celelalte simbolizează suferinţa lui
fizică:
“Isus lupta cu soarta şi nu primea
paharul…
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea
întruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb
ca varul
Şi-amarnica-i strigare stârnea în
slăvi furtuna.”
“Paharul” e cel al păcatelor lumii
pentru care trebuie să se răstignească. Este accentuat zbuciumul omenesc, lupta
cu un destin care-l înspăimânta: “Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea
întruna”.
Prin contrast vizual se pun în
opoziţie omenescul şi divinul, sugerate, pe de o parte de sângele care
reprezintă viaţa terestră şi, pe de o parte, albul, simbol al purităţii
cereşti. Intensitatea durerii capătă proporţii cosmice, întreaga natură fiind
străbătută de o jale metafizică: “Şi, amarnica-i strigare stârnea în slăvi
furtuna”.
Albul şi roşul conturează chipul lui
Isus: albul reprezintă puritate, curăţenie, divinitate, iar roşul jertfă,
suferinţa, sânge.
În strofa a două există o puternică
drama sufletească ce are în centru o “mână nendurata” care-i întinde paharul,
aceasta sugerând prezenţa unui părinte neîndurător. Dar Isus, cu toate că ştie
că aceasta este soarta lui, el refuza paharul morţii, “infama băutura” fiind un
simbol al păcatelor omenirii ce trebuie răscumpărate prin jertfa:
“O mână nendurata, ţinând grozavă
cupă,
Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la
gură…
Şi-o sete uriaşă sta sufletul să rupă…
Dar nu voia s-atingă infama băutură.”
În ultimele două versuri există o
combinare măiestrita de cuvinte, cuvintele abstracte alternează cu cele
concrete.
În strofa a treia e sugerat conţinutul
acestui pahar al încercărilor, al ispitei. “Infama băutura” se ascunde sub
aparenţa amăgitoare a mierii, veninul se asociază cu dulceaţă.
Isus ştia că în “apă verzuie”, sub
venin, se afla dulceaţa izbăvirii în chip de “strelici” de “miere”. Asociaţia
venin-dulceata, altfel interpretabila, mai curând în sens profan, o găsim în
“Testamentul” lui Tudor Arghezi.
Lupta cu moartea depăşeşte limitele
unei drame omeneşti, ea reprezentând alegoric esenţa eternului conflict dintre suflet
şi trup, dintre spirit şi materie:
”În apa ei verzuie jucau strelici de
miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e
dulceaţă…
Dar falcile-nclestandu-şi, cu ultima
putere
Bătându-se cu moartea, uitase de
viaţă!”
Ultima strofa completează cadrul
tradiţional evanghelic din prima strofă. Imaginea terifiantă a măslinilor care
“păreau că vor să fugă din loc să nu-l mai vadă” amplifica tragismul viziunii.
Aceştia sunt de partea lui Isus şi refuza chinul lui. Un vânt de spaimă
frământa lumea, anunţând martiriul care va schimba destinul omenirii. Grădina
devine un loc pustiu în care bântuie numai păsările de pradă. Ultimul vers, “Şi
uliii de seară dau roate după pradă” (semn prevestitor al morţii ce va urma) e
încărcată de sugestii premonitorii:
”Deasupra fără tihna, se frământau
măslinii,
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l
mai vadă…
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea
grădinii
Şi uliii de seară dau roate după
pradă.”
Isus este un personaj exemplar,
exprimând sensul fundamental al ideii de sacrificiu. Pentru că Fiul Omului să
devină Fiul lui Dumnezeu, trebuie să accepte traversarea morţii; opoziţia
uman-divin trebuie anulată prin răstignire. Moartea prin chinuri este preţul
pentru accesul la viaţa veşnică, adică la divin; astfel, opoziţia devine
identitate.