Concluzie

Poemul tratează condiţia fiinţei superioare, după cum afirmă însuşi Eminescu într-o însemnare făcută pe marginea manuscrisului acestei pozii. Luceafăru întruchipează fiinţa situată deasupra lumii, însingurată şi nefericită în izolarea ei: “daca geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”

În aceaşi măsură, textul pune şi problema fiinţei trecătoare, căci povestea se întemeiază pe întâlnirea excepţională dintre universul etern al astrelor şi cel efemer, al fiinţei omeneşti.