Luceafarul-Mihai Eminescu
Astazi vei invata despre:
“LUCEAFĂRUL"
Primul tablou:
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic: “A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”. Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de împărat realizat prin superlativul absolut de factură populară “o prea frumoasă fată”, scoate în evidenţă unicitatea terestră. Fata de împărat reprezinta pământul insuşi, iar comparaţiile: “Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele” propun o posibilă dualitate: puritate şi predispoziţie spre înălţimile astrale.
Primele şapte strofe constituie uvertura poemului, partea întâi fiind o splendidă poveste de iubire. Atmosfera este în concordanţă cu mitologia română, iar imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda.
Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La rându-i, Luceafărul, privind spre “umbra negrului castel”, o îndrăgeşte pe fată şi se lasă copleşit de dor. Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul surerior simte nevoia compensatorie a materialităţii. Pe de altă parte, iubirea fetei are un accent de cotidian, sugerat de construcţia simetrică “Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorinţa-i gata”. În antiteză, iubirea profundă a Luceafărului are nevoie de un lung proces de “cristalizare” “El iar privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata”. Apariţia iubirii este susţinută de mitul zburătorului, dar mişcările sunt de mare fineţe şi au loc în plan oniric. Gesturile dezvăluie suavitatea sentimentului de iubire, iar metafora din versurile “Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie” redă intensitatea şi delicateţea iubirii Luceafărului.

La chemarea fetei: “O dulce-al nopţii mele domn,/ De ce nu vii tu? Vină!”, Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se îutrupa prima oară din cer şi mare, ca un “tânăr voievod”, totodata “un mort frumoe cu ochii vii”. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe constituită după canoanele romantice: “păr de aur moale”, “umerele goale”, “umbra feţei străvezii”. În contrast cu paloarea feţei sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viaţa interioară. Strălucirea lor este interpretată de fată ca semn al morţii: “Luceşti fără de viaţă/ Şi ohiul tău mă-nghieaţă”. Ea înţelege incandescenţa din ochii Luceafărului ca semn al glacialităţii si refuză să-l urmeze. Luceafărul, în schimb, vrea să-i eternizeze iubirea: “Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe,/ Şi toată lumea-n ocean/ de tine o s-asculte.”
Urmând repetatei chemări-descântec: “Cobori în jos luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază”, cea de-a doua întrupare va fi din soare şi noapte. Cosmogonia este redată în tonalitate majoră: “Iar ceru-ncepe a roti/ În locul unde piere”. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata: “O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată”. Imaginea se înscrie tot în canoanele romanticmului: părul negru, “marmoreele braţe”, “ochii mari şi minunaţi”. Pentru a doua oară, paloarea feţei şi lucirea ochilor, semne ale dorinţei de absolut, sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii: “Privirea ta mă arde”. Deşi unică intre pământeni, fata refuză din nou să-l urmeze: “Dară pe calea ce-ai deschis/ No-i merge niciodată!”, recunoscând că nu poate raspunde cu aceaşi intensitate pasiunii lui: “Privirea ta mă arde” şi că nu-l poate înţelege: “Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe”. Dragostea lor semnifică atracţia contrariilor. Luceafărul formulează sintetizator diferenţa ce-i separă: “eu sunt nemuritor/ Iar tu eşti muritoare”, dar, din iubire, acceptă supremul sacrificiu cerut de fată, prin aceasta afirmându-şi superioritatea faţă de ea. Dacă fata/ omul comun nu se poate înălţa la condiţia nemuritoare, Luceafărul/ geniul este capabil, din iubire şi din dorinţa de cunoaştere absolută, să coboare la condiţia de muritor: “Da, mă voi naşte din păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege”.
