O scrisoare pierduta

Comedia O scrisoare pierdută este împărțită în patru acte. Textul este conceput ca o succesiune dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Intervențiile autorului, adică indicațiile scenice sau didascaliile, sunt prezente de obicei la începutul comediei, al unui act, sau sunt intercalate replicilor. Ele se referă la cadrul acțiunii, statutul personajelor, mimica și gestica acestora etc, și utilizează ca moduri de expunere descrierea și narațiunea.

"O scrisoare pierdută" ilustrează simetria clasică a piesei, sintetizând, totodată, intriga subiectului. Prima scrisoare de amor, trimisă de Tipătescu Zoei, este pierdută de aceasta, găsită de Cetăţeanul turmentat, care o "pierde" pentru că i-o fură Caţavencu, iar acesta o pierde - la rândul Iui - şi o găseşte din nou Cetăţeanul turmentat care o înapoiază "andrisantei", închizând astfel cercul. Cealaltă "scrisorică de amor" este a unei doamne din înalta societate bucureşteană către o "persoană însemnată... da becher" şi găsită de Dandanache în buzunarul paltonului acestuia, care-i fusese musafir. De data aceasta "scrisorică" este pierdută definitiv de becherul bucureştean, care nu o mai primeşte înapoi, pentru că "mai trebuie s-aldată". în ambele situaţii, scrisoarea de amor este totodată şi o armă politică, deoarece, tocmai pentru că este pierdută de persoane influente în viaţa politică şi găsită de oameni politici dornici de a parveni, devine obiectul de şantaj cel mai eficient şi singura cale pentru a-şi asigura victoria în alegeri.

 

Piesa este structurată în patru acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai multe scene. Personajele piesei, numite de către autor "persoane", sunt menţionate cu numele şi statutul social pe care îl are fiecare în cadrul comediei. Perspectiva spaţială este reală şi deschisă, fiind precizată de către autor, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat Ia sfârşitul secolului al XIX-lea: "în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre". Relaţiile temporale sunt în cea mai mare parte cronologice, adică prezentate în ordinea derulării evenimentelor, iar în câteva situaţii perspectiva temporală este discontinuă, în care se remarcă alternanţa temporală a întâmplărilor, prin flash-back.

Ştefan Tipătescu: tipul junelui amorez, este prefectul judeţului pe care îl administrează ca pe propria sa moşie, având o mentalitate de stăpân absolut: "moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai neneacă pe banii lui Ţrahanache, babachii" (Pristanda). Prefectul este orgolios, abuziv, încalcă legea, dacă "o cer interesele partidului" şi admite, amuzat, matrapazlâcurile poliţaiului: "ai tras frumuşel condeiul". Tipătescu este impulsiv, nestăpânit, aşa cum de altfel îl caracterizează unul dintre personaje, "venerabilul" Ţrahanache: "E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect." Infatuat şi orgolios, Tipătescu reacţionează cu superioritate şi este dispreţuitor cu Farfuridi care îl acuză de trădare.
Tipătescu este lipsit de abilităţi politice, singura cale de a parveni fiind amorul, de care ştie să profite cu fler şi diplomaţie, obţinând postul de prefect şi protecţia venerabilului Ţrahanache. Tipătescu venise în judeţ cu opt ani în urmă, la o jumătate de an după ce Zaharia se însurase a doua oară, luând-o de soţie pe Zoe, care a devenit chiar de atunci amanta lui Fănică: "De opt ani trăim împreună ca fraţii şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta atâtica rău" (Trahanache). Fănică este component al triunghiului conjugal, flerul său de amorez reieşind şi din scena în care Zoe foloseşte toate tertipurile feminine pentru a-1 convinge pe Tipătescu sa-1 aleagă pe Caţavencu: "în sfârşit, dacă vrei tu... fie! [...] Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin Urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!...".
Comicul de nume, Tipătescu, trimite la cuvântul "tip", care sernnifică june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier.

Zoe Trahanache: tipul cochetei adulterine este soţia lui Zaharja Trahanache şi amanta lui Tipătescu şi singurul personaj feminin al luj Caragiale care reprezintă doamna distinsă din societatea burghezi nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor. Ea este inteligentă, autoritară, ambiţioasă şi îşi impune voinţa în faţa oricui. Marchează în comedie triunghiul conjugal, prin care Caragiale satirizează tarele morale ale societăţii burgheze. Este o luptătoare hotărâtă şi foloseşte tot arsenalul de arme feminine ca să-şi salveze onoarea. Pentru a-1 convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Caţavencu, ea recurge la rugăminţi şi lamentaţii, trece la ameninţarea cu sinuciderea, apoi, cu o energie impresionantă la o femeie ce părea sensibilă şi neajutorată, devine ameninţătoare şi o luptătoare aprigă: "Am să lupt cu tine, om ingrat şi fără inimă". Deşi în epocă femeile nu aveau drept de vot, ea impune alegerea lui Nae Caţavencu, mânată de interesul personal de a recăpăta scrisoarea de amor, altfel şi-ar fi distrus prestigiul şi poziţia socială, viaţa tihnită şi lipsită de griji de care beneficia din plin. Pendulând între soţ şi amant cu inteligenţă şi abilitate, conduce din umbră manevrele politicii, toţi fiind conştienţi de puterea şi influenţa ei, având asupra bărbaţilor o seducţie aparte, care o face înţelegătoare, generoasă. Zoe săvârşeşte cu delicateţe gestul de iertare a lui Caţavencu atunci când îşi recapătă "scrisorica", asigurându-se cu abilitate de devotamentul acestuia în a conduce festivitatea alegerilor, consolându-1 că aceasta "nu-i cea din urmă Cameră ". Cetăţeanul turmentat închină şi el: "în cinstea coanii Joiţichii că e damă bună!".

Ghiţă Pristanda: poliţaiul oraşului, este tipul slugarnicului, prezent în piesă de la început până la sfârşit în toate momentele cheie ale acţiunii. "Scrofulos la datorie", este conştient că trebuie să-şi servească şeful, nu din conştiinţa "misiei", ci mai ales dintr-o etică susţinută de interesul personal: "famelie mare, renumeraţie mică, după buget". Funcţionar servil, încalcă legea din ordinul superiorilor şi-I arestează abuziv pe Caţavencu, deoarece primise ordin "verbal" de la conu Fănică: "curat violare de domiciliu, da umflaţi-1!". Este arogant sau umil, în funcţie de împrejurări, pendulează cu o şiretenie primitivă având ca centru de greutate propriul interes.
Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, slugarnic, se pune bine şi cu Nae Caţavencu în eventualitatea că acestuia i-ar izbuti şantajul şi-l linguşeşte fără jenă, după ce, în prealabil, îl arestase abuziv. Umil Ş linguşitor, se gudură pe lângă Caţavencu, pregătindu-şi terenul dacă acesta ar câştiga in lupta cu actualul prefect: "eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdeauna; că să nu vă uitaţi la mine...adică pentru misie..-altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget, mică...".
Se pretează la mici furtişaguri, ghidându-se după o deviză a nevestei lui: "Ghiţă, Ghiţă, pupă-1 în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând...". Comicul de situaţie este ilustrativ în scena numărării steagurilor pe care ar fi trebuit să le cumpere pentru a pavoaza oraşul în cinstea apropiatelor alegeri (actul I, scena 1). Pristanda primise bani pentru patruzeci şi patru de steaguri, însă el cumpărase numai "vreo paispce... cinspce". Ca să se disculpe de aluzia lui Tipătescu despre cum "a tras frumuşel condeiul", Pristanda numără steagurile arborate pe clădiri de câte două ori şi adună greşit, numai ca să-i iasă la socoteală "patruzeci şi patru, în cap...": "Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci".
Incultura, lipsa de instrucţie sunt evidenţiate pregnant prin comicul de limbaj: deformează neologismele -"bampir", "famelie", "catrindală", "scrofulos", "renumeraţie"-, are ticuri verbale care frizează prostia. De exemplu, alăturarea cuvântului "curat" altor cuvinte, evidenţiază un nestăpânit servilism, făcându-1 penibil şi ridicol: "curat mişel", "curat murdar", "curat condei", "curat ca un câine", "curat violare de domiciliu", "curat constituţional".
Comicul de nume al personajului Ghiţă Pristanda sugerează principalele sale trăsături de caracter -servil şi umil faţă de şefi, lipsit de personalitate-, deoarece pristanda este un joc popular, asemănător cu brâul, ce se dansează după reguli prestabilite, într-o parte şi alta, conform strigăturilor şi comenzilor unui conducător de joc.

Nae Caţavencu: avocat, directorul ziarului "Răcnetul Carpaţilor", Şeful opoziţiei politice din judeţ, ilustrează tipul demagogului şi al Parvenitului. El este reprezentantul unei adevărate "şcoli" de frazeologie Patriotardă (fals patriotism), manifestare ce are la bază lipsa de conţinut a ideilor exprimate cu emfază. Caţavencu este fondator şi preşedinte al Societăţii Enciclopedice "Aurora Economică Română", a cărei prescurtare "A.E.R.- este sugestivă pentru statutul de societate fantomă, prin care îşi isuşeşte ilegal sume importante de bani. Dovada ilegalităţilor financiare este poliţa falsificată pe care o găseşte, fără efort, Trahanache, prin care Caţavencu îşi însuşise fraudulos 5000 de lei din fondurile societăţii.
In ambiţia sa nemărginită de a parveni, de a ajunge în Parlament, Caţavencu nu se sfieşte să cerşească postul de deputat în schimbul scrisorii, recurgând la şantaj: "vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi ... între fruntaşii politici". Comicul de limbaj îi ilustrează prostia deoarece ef se autoinclude între "gogomanii" politici din fruntea judeţului. Parvenit, şantajist, grosolan şi impostor, se conduce după deviza "scopul scuză mijloacele", pusă însă, din pricina inculturii, pe seama "nemuritorului Gambetta", confundându-1 cu Niccolo Machiavelic celebru, de altfel, pentru acest principiu de conduită morală. Caţavencu este înfumurat şi impertinent atunci când stăpâneşte arma şantajului, spunându-i prefectului "asasin", dar devine umil, slugarnic şi linguşitor atunci când pierde scrisoarea şi-i urează, aceluiaşi prefect, să trăiască "pentru fericirea judeţului". Prin comicul de situaţie reies şi alte trăsături ale lui Caţavencu. Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, el conduce manifestaţia festivă în cinstea rivalului său politic, Dandanache, fără nici un scrupul, intuind că şansa de a câştiga în viitor este legată de Zoe.
Demagogia este principala sa trăsătură de caracter iar atunci când ea îmbracă forme patriotarde, personajul este de un ridicol desăvârşit: "Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România...". Comicul de limba/ este relevat mai ales de discursurile sale, care ilustrează personajul semidoct, dar infatuat, plin de importanţă. Atunci când ia cuvântul la adunarea electorală care precede alegerile, Caţavencu îşi construieşte cu ipocrizie "o poză" de patriot îngrijorat de soarta ţării, rostind cu greu cuvintele din cauza emoţiei care-I îneacă: "Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge) ... Ia fericirea ei!... la progresul ei!... Ia viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze , zguduitoare)". Incultura lui Caţavencu reiese atât din nonsensul afirmaţiilor - "Industria română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire"; precum şi din confuzii semantice, Caţavencu numindu-i "capitalişti" pe locuitorii capitalei, iar el considerându-se "liber-schimbist" (cel care promovează libertatea comerţului, neamestecul statului în treburile, întreprinzătorului capitalişti), adică flexibil în concepţii.
Numele Caţavencu sugerează firea de mahalagiu, de palavragiu -cată = mahalagioaică- şi ipocrizia, demagogia -caţaveică = haină cu două feţe-, trăsături ce definesc acest personaj şi prin comicul onomastic.

Farfuridi şi Brânzovenescu: sunt doi membri marcanţi ai partidului de guvernământ, făcând parte din "stâlpii puterii". Ei formează un cuplu de imbecilitate, întruchipare a ramolismentului politic. Cei doi se atrag prin firile complet diferite: Farfuridi este coleric, prost, fudul, infatuat, iar Brânzovenescu este, dimpotrivă, placid, moale, fricos, o umbră a celuilalt: "Tache, Tache, fii cuminte". Inculţi peste măsură şi abjecţi, ei se feresc de trădare, cu care, de altfel, sunt de acord "dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi". Ei trimit la "centru" o depeşă prin care semnalează faptul că "Prefectul şi oamenii lui trădează partidul", fiind încântaţi că nu li se "cunoaşte slova" la telegraf şi o semnează cu mult curaj, "mai mulţi membri ai partidului", adică o dau anonimă. Farfuridi şi Brânzovenescu erau îngrijoraţi nu pentru că este trădat partidul, ci se temeau ca nu cumva să fie ei înlăturaţi de la matrapazlâcurile politice, la care ţineau cu tot dinadinsul să participe şi să se implice.
Farfuridi are automatisme ce creionează "întruparea prostiei solemne" (Ştefan Cazimir), prin formule aberante, care-i relevează incultura: "eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg"; "am n-am înfăţişare, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal...". Discursul lui Farfuridi din actul III este un model al comicului de limbaj, care scoate în evidenţă platitudinea gândirii, confuzia lingvistică a personajului, iar stilul bombastic şi infatuat devine caricatural atât prin ticurile verbale, cât şi prin contradicţiile în termeni,: "Daţi-mi voie! Daţi-mi voie! [...] Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale. Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!". Anacolutul este specific tuturor discursurilor politice în această piesă, aşadar şi în cel rostit de Farfuridi: "Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi... idei subversive... (asudă şi se rătăceşte din ce în ce)".
Comicul de nume - Farfuridi şi Brânzovenescu - constă în sufixele onomastice greceşti "-idi" şi româneşti "-eseu", precum şi în aluzia culinară -brânză şi farfurie- care ilustrează semnificativ relaţia de dependenţă reciprocă dintre ei, fiindu-şi numai unul altuia de folos.

Agamemnon Dandanache:, "mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu", este candidatul trimis de la centru pentru a,fi ales deputat în judeţul de munte. El apare în piesă abia în ultimul act şi se conturează prin acumularea tuturor defectelor personajelor de până atunci: parvenitismul, demagogia, prostia, incultura, perfidia, ramolismentul. Trăsăturile caricaturale şi comice, sunt evidente încă de la sosirea "cu birza ţinti postii hodoronc-tronc, zdronca-zdronca [...] si clopoţei... îmi ţiuie urechile".
Printr-un comic de situaţie magistral construit, Caragiale creează un personaj grotesc, şantajul exercitat de Caţavencu pare nevinovat în comparaţie cu gestul abject al lui Dandanache, de a nu înapoia scrisoarea. Pentru a fi ales, Agamiţă foloseşte ca instrument de şantaj, "o scrisorică de amor", găsită în pardesiul uitat la el acasă de un musafir, "persoană însemnată ... da becher" (necăsătorit, celibatar)". Dandanache ameninţă că va publica scrisoarea dacă nu capătă imediat un mandat de deputat şi nu "s-aledze". Mai ticălos decât Caţavencu, Dandanache nu înapoiază scrisoarea, pentru că "la un caz, iar ... pac! la «Războiul»". Singurul argument pe care-1 aduce în sprijinul meritelor sale politice este ridicol: "familia mea de la patuzsopt ...şi eu în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial... şi să rămân fără coledzi!".
Prost, demagog, peltic, amnezic şi senil, încurcă mereu pe prefect cu Trahanache, spunându-i lui Tipătescu: "Eu la masă o să stau ori lângă d-ta, ori lângă consoarta d-tale...", spre disperarea Zoei, care izbucneşte: "A! Idiot!". Spiritul său machiavelic, mişelia sunt relevate printr-o replică ce conturează perfect personajul, autorul scriind în paranteză "aparte", sugerând astfel imbecilitatea lui: "E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie şi tot nu priţepe", referindu-se, bineînţeles, la Trahanache.
Dandanache, inconştient de josnicia gestului său, repetă mereu întâmplarea: "Când i-am pus piţorul în prag - ori coledzi, ori «Războiul», mă-nţelegi - tranc! depeşa aiţi...". Dacă Nae Caţavencu exercitase şantajul cu discreţie, Dandanache este mândru de ideea care-i venise: "Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politica?".
Dandanache, îndemnat de Zoe şi Tipătescu să rostească discursul politic prin care să se adreseze alegătorilor, este incapabil să rostească ceva inteligibil, fluent sau logic, uitând chiar motivul pentru care se afla acolo şi pentru care luptase -"si dă-i si luptă, si luptă si dă—i"- cu atâta râvnă. Comicul de limbaj este ilustrat prin anacolut: "în sănătatea alegătorilor... care au probat patriotism şi mi-au acordat (nu nemereşte).� � asta... cum să zic, de!... zi-i pe nume, de!...a! sufradzele lor; eu care, familia mea, de la patuzsopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial, care va să zică... cum am ziţe... în sfârşit să trăiască!". Magistral construit, discursul Iui Dandanache este, poate, cea mai convingătoare şi sugestivă ilustrare a incompetenţei şi demagogiei oamenilor politici, din toate comediile lui Caragiale.
"Agamiţă Dandanache e mai mult un bâlbâit şi un mărginit mintal, simbol trist al necesităţilor electorale şi lamentabil exponent de clasă." (G.Călinescu).
Comicul de nume este relevant, prin alăturarea ridicolă a numelui viteazului războinic grec, conducător de oşti şi bun strateg - Agamemnon . cu Dandanache, care sugerează încurcătura, dandanaua.

Cetăţeanul turmentat: reprezentantul omului simplu, al alegătorului care nu are ambiţii, dar nu este nici el tocmai cinstit, pentru că, ducând scrisoarea "andrisantului", mai întâi o citeşte sub felinar, din care cauză îi este furată de Caţavencu. Ajuns "apropitar", deci cu drept de vot, este vicios pentru că e mereu beat, aşteaptă să fie dirijat, pentru că el nu are nici o opinie, "apoi dacă-i pe poftă, eu nu poftesc pe nimeni". Abureala lui este sugestivă nu pentru că este băutor, ci pentru că toată viaţa politică a vremii ameţeşte pe omul de rând, care se şi simte agresat de aceasta, "nu mă-mpinge, c-ameţesc", "nu mă zgudui!". Este o fire leneşă, comodă, găsindu-şi scuze superficiale, "dă—i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere", pentru a se disculpa de pierderea scrisorii. Replica cea mai sugestivă pentru caracterul său labil şi pentru lipsa de opinie a devenit memorabilă: "Eu cu cine votez?", iar pentru că Zoe îl lămureşte, votează disciplinat cu cine i s-a indicat, apoi bea "în sănătatea coanii Joiţichii că e damă bună!". Cetăţeanul turmentat este cel care creează un comic de situaţie remarcabil, prin găsirea, pierderea şi înapoierea scrisorii de amor, cel care provoacă intriga acţiunii, dar şi cel care aplanează conflictul în finalul piesei. El apare în momentele cele mai nepotrivite, enervează pe toată lumea cu prezenţa lui, este dispreţuit tocmai de clasa politică, deşi este reprezentantul electoratului care urma să se prezinte la vot pentru a-şi desemna alesul în Camera Deputaţilor.
Cetăţeanul turmentat nu are nume, el este alegătorul anonim, bulversat de campania electorală confuză pentru omul de rând, care simte nevoia să fie îndrumat de către cineva care, crede el, se pricepe la politică, de aceea întrebarea "Eu pentru cine votez?" devine obsedantă.
Personajele lui Caragiale sunt luate din viaţă, aşa că, în afară de o trăsătură dominantă, ele sunt exponente tipice ale clasei umane în orice timp şi societate, diferenţiindu-se prin statut social, temperament, intelect sau limbaj. Eroii lui Caragiale sunt actuali şi astăzi, deoarece "natura nu lucreată după tipare, ci-l toarnă pe flecare după calapod deosebit: unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, flecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi faci haz de ei." (I.L.Caragiale)