Managementul clasei poate fi înţeles ca un ansamblu de strategii şi tehnici de gestionare a relaţiei profesor-elev în condiţii date. De asemenea, ar trebui amintit că această gestionare trebuie să posede întotdeauna valenţe educative şi că tot ceea ce se întâmplă în această zonă trebuie subordonat educativului.

W. Weber definea managementul clasei astfel: "setul de activităţi prin intermediul cărora profesorul promovează comportamentul adecvat al elevului şi elimină comportamentul inadecvat, dezvoltă relaţii interpersonale bune şi un climat socio-emoţional pozitiv în clasă, stabileşte şi menţine o organizare eficientă şi productivă a clasei." (1, p: 286)

Prin urmare managementul, înţeles ca ansamblu de strategii de gestionare a unei realităţi anume, se întemeiază pe una din următoarele două supoziţii:

 a. realitatea este un dat, iar managementul va încerca să gestioneze în mod optim acest dat. În concluzie, indiferent de dezvoltările teoretice înregistrate la nivelul managementului, punctul de plecare nu poate fi pus în discuţie. Pentru exemplificare, să amintim că autoritatea profesorului a fost considerată multă vreme (unii o mai consideră şi acum) un dat, ceva care nu poate fi pus sub semnul întrebării;

 b. realitatea este un construct uman, apt de schimbări, care poate fi, într-un anume fel, reinventat.

Câmpul educativ şcolar poate fi perceput ca un dat, fără ca procesele inovative să-l afecteze, sau poate fi perceput ca un discurs care poate fi re-scris. A doua supoziţie este tipică pentru un management de tip postmodern. Ghazi Binzagr şi Michael Manning scriau (în Reconstructions of Choice) : "Un management postmodern eficient al educaţiei ar trebui să-i înveţe pe manageri să fie creatori activi ai propriei lor munci (realitatea socială). Abordarea noastră presupune de asemenea că, ceea ce cineva creează (sau construieşte) se bazează pe ceea ce acel cineva alege să creadă. Dacă aşa stau lucrurile, atunci atât profesorii, cât şi elevii trebuie să fie conştienţi de presupoziţiile ontologice şi epistemologice care stau la baza realităţii lor."(2, p: 252)

Atitudinea postmodernă îmbină relativismul cu scepticismul, adică atitudini la prima vedere nu tocmai compatibile cu valorile puse în joc în educaţie. Autorii studiului amintit (Reconstructions of Choice) scriau: "În concepţia noastră, o combinare a relativismului cu scepticismul implică o stare interogativă care neagă existenţa oricăror adevăruri universale. În plus, această combinare impune incertitudinea în privinţa tuturor chestiunilor, inclusiv afirmaţia că nu există adevăruri universale." (2, p: 254)

Dacă această perspectivă dezvăluie avantaje teoretice şi practice indubitabile în cercetare, în educaţie lucrurile par mai complicate. Fiecare elev constituie o realitate pe cale de a se defini, de a intra în formă, care experimentează, este ispitit, îşi pune la încercare criteriile şi valorile. Această stare de nedesăvârşire activă este incompatibilă cu o lume dominată de scepticism şi relativism; întâlnirea lor poate duce la disperare sau anarhism.

Problema este că, intrarea în formă a elevului se poate face şi sub presiunea ineluctabilă a unui câmp educativ şcolar dat, constrângător şi care ignoră potenţialul specific al elevului. Profesorul (dar mai înainte planificatorii educaţiei) trebuie să decidă ce riscuri trebuie să-şi asume: riscul de a participa la formarea unor indivizi înclinaţi prea uşor către compromis şi schimbare, ori riscul de a participa la formarea unor indivizi obedienţi, dispuşi să accepte numai statu-quo-ul.

Adepţii postmodernismului înclină către prima alternativă, dar adăugând filosofiei lor încă o componentă: constructivismul: "Atunci când constructivismul se întâlneşte cu scepticismul şi relativismul, acestea trei pot fi utilizate pentru a crea înţelesuri ale alegerii (subiecţilor-n.a.), făcând posibilă crearea realităţilor alegerii. Mai departe, combinaţia acestor filosofii ne permite să apreciem că acel ceva pe care îl fixăm şi îl considerăm ca fiind sigur este acea realitate pe care vrem să o fixăm şi să o considerăm ca fiind sigură. Când realitatea pe care am creat-o este experimentată cu bucurie sau este preţuită, ne putem întoarce la scepticism şi relativism, putem deconstrui această realitate, apoi o putem reconstrui."(2, p: 255)

Într-un univers guvernat de asemenea valori şi atitudini, "jocul actorilor" dobândeşte libertăţi nepermise până acum în cadrul câmpului educativ şcolar, inclusiv aceea de a participa în mod activ la crearea acestuia.

Astăzi suntem mai degrabă în situaţia în care şcoala prezintă clar elementele unei realităţi de tip postmodern (plus accentul de criză altfel de neacceptat datorită optimismului adus de componenta constructivistă), iar profesorii (dar şi planificatorii educaţiei) mai cred (în mod inacceptabil) în "presupunerea pozitivistă că există cel mai bun răspuns care trebuie descoperit şi că treaba sistemului educaţional este să transmită acele cele mai bune răspunsuri empirice derivate." (2, p: 231)