Opera Si Personajul principal

"D-l Goe..." este o schiță în care Ion Luca Caragiale surprinde un nou aspect al educației greșite primite de copiii din unele familii înstărite din societatea românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Titlul  "D-l Goe...", prin contrastul creat între imaginea unui copil de școală primară ("puișorul") și apelativul "domnul", care ilustrează atitudinea familiei față de acesta. Cele trei puncte de suspensie din titlu atrag atenția asupra caracterului personajului și sunt o invitație la a reflecta asupra faptelor prezentate sugerand o continuitate. Autorul isi exprima sarcasmul inca din titlu "D-l Goe" supranumindu-l domn pe un baiat care de asemenea este si prost crescut.

Atitudinea satirică a scriitorului se ghicește și în determinarile ironice cu care însoteste numele personajului: "D-l Goe", "tânărul Goe". Subliniind contrastul dintre ceea ce vrea să pară personajul ("un domn", un tânăr educat) și ceea ce este el în realitate (un copil obraznic, lipsit de educație).

Caragiale aparţine perioadei marilor clasici alături de Creanga, Eminescu si Slavici. El este cea mai mare dramaturg roman si creatorul schiţei in literatura noastră. Publicata mai intai in ziarul universul, opera „D-l Goe” a apărut in 1901 in volumul momente si schiţe. Un mare critic al vremii i-a spus lui Caragiale ca ar fi trebuit sa intituleze acel remarcabil volum „monumente”, nu „momente”.

Goe este personajul principal al schiţei, prezent in toate momentele subiectului si in relaţie cu toate celelalte personaje. El este prezentat cu ajutorul caracterizării directe si indirecte. Caracterizarea directa e făcuta de către alte personaje, damele, care ii conturează un fals portret: „ e lucru mare cat e de deştept”, „cu ce nu-i sade lui bine”, „simţitor, procopsit”, „apoi de, n-a invatat toata lumea carte ca dumneata”. Portretul fizic lipseşte dar se dau câteva detalii vestimentare, care trădează originea sociala a tânărului, dintr-o familie burgheza care punea mare accent pe aspectul exterior, dovedindu-si superficialitatea.

  Caracterizarea indirecta reiese din fapte, relaţiile cu celelalte personaje, comportament si limbaj. Lenea si dezinteresul fata de învăţătură reies încăţ de la începutul schiţei, când cititorul afla ca băiatul a fost dus la Bucureşti pentru nu a mai ramane repetent. Pe peronul din Urbea X băiatul îşi demonstrează nerăbdarea şi impulsivitatea, dovedind ca este obişnuit sa i se facă totul pe plac. In continuare cititorul afla ca modul in care băiatul cere sa i se facă pe plac este ţipatul si bătaia din picior. Discuţia filologica despre forma corecta a cuvântului marinar demonstrează incultura acestui şcolar întârziat. După ce propune si el tot o forma incorecta, le numeşte proaste pe dame „vezi ca sunteţi proaste amândouă”.

 Soseşte trenul si femeile si găseşte loc, iar Goe ramane pe colidor cu barbatii. Tot aceeaşi dorinţa de a părea mai matur decât in realitate este ilustrata si prin gestul matusii, de a-i pune biletul la pălărie „ca aşa ţin barbatii biletul”. Neascultator si incapatanat, scoate capul pe fereastra si si pierde pălăria împreuna cu biletul. După o cearta de mahala,  damele platesc biletul si o amenda. Lipsa de respect este ilustrata atunci când tanarului care îl sfătuieşte sa nu scoata capul pe fereastra, ii răspunde : „ce treaba ai tu uratule”. Băiatul este nepoliticos pentru ca le da replici jignitoare lui mam-mare si mamitei. Infantilismul copilului este demonstrat de discuţia pe care o poarta cu damele după ce se loveşte cu nasul de clanţa uşii cupeului. Neastâmpărat si neascultător, se blochează in baie, de unde este scos după multe ţipete disperate. In punctul culminant trage semnalul de alarma, provocând oprirea trenului. După aceea, doarme cuminte in braţele lui mam-mare dovedind lipsa de răspundere pentru faptele sale. Trenul ajunge la Bucureşti si ei pleacă spre bulivard cu aroganta specifica.Geo este tipul copilul obraznic, neascultător, incult, obişnuit sa comande si sa i se facă totul pe plac. El este rodul educaţiei burgheze, care consta in prea multa indulgenta, si greşelile nu sunt pedepsite.

Caragiale critica deosebirea dintre pretenţie si realitate, dintre aparenta si esenţa.