Lectia propriu-zisa

LACUL de Mihai Eminescu

 

Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarca;

Tresarind în cercuri albe

El cutremura o barca.

 

Si au trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult si parc-astept

Eadin trestii sa rasara

Si sa-mi cada lin pe piept;

 

Sa sarim în luntrea mica,

Îngânati de glas de ape,

Si sa scap din mâna cârma,

Si lopetile sa-mi scape;

 

Sa plutim cuprinsi de farmec

Sub lumina blândei lune

Vântu-n trestii lin fosneasca,

Unduioasa apa sune!

Dar nu vine... Singuratic

În zadar suspin si sufar

Lânga lacul cel albastru

Încarcat cu flori de nufar.

 

(1876, 1 septembrie)

 

Titlul poeziei “Lacul” ar putea sugera la prima vedere un loc de intalnire a celor doi indragostiti.La o analiza mai atenta a continutului,observam insa,ca,departe de a se inscrie in sfera realitatii imediate,a cotidianului,versurile sunt o proiectie a dorintei,a visului de iubire al poetului.

Eminescu,vesnicul indragostit,pe care ambianta unui decor simplu de natura il farmeca si il inalta sufleteste,isi tese visul de iubire in tihna si pacea tarmului unui ochi de apa,in mijlocul codrului.Lacul este incarcat cu nuferi,iar o adiere lina de vant increteste suprafata apei in cerculete,facand sa se miste o barca si sa se infioare trestiile.Poetul singuratic isi plimba pasii pe tarm,iar linistea serii de vara stapaneste intregul peisaj.

Indragostitul si-ar dori ca iubita sa-i apara inainte,”sa rasara” din trestiile de pe mal si sa-i cada la piept intr-o dulce imbratisare.Continuindu-si visul,el isis inchipuie cum urcati in luntre,ar pluti indepartandu-se incet de tarm,invaluiti de lumina lunii,de fosnetul vantului si de clipocitul apei.Trairile tanarului indragostit sunt atat de intense,incat ajung pana la uitarea de sine:”Si sa scap din mana carma/Si lopetile sa-mi scape”.

Dar visul se destrama,iluzia dispare,iar el ramane la fel de singur,suspinand “in zadae” de dor si neimplinire.

De o simplitate aparenta,poezia degaja un farmec aparte,o vraja care-l cuprinde treptat pe cititor si care se naste din inegalabilul talent eminescian de a imbina cuvinte simple si felurite procedee stilistice intr-o tesatura unica,prezentand un colt din natura ca un colt de rai.

Elementele cadrului natural subt cele indragite de poet:codrul,lacul,lumina lunii,vantul.Momentul ales este seara,cand umbrele intunericului si lumina lunii se intretes,sporind misterul.Epitetele cromatice din prima strofa:”Lacul…albastru”,”Nuferi galbeni”,”cercuri albe” invioreaza peisajul prin petele de culoare si corespund starii sufletesti,de incantare in fata creatiilor naturii,de plenitudine.Cele doua inversiuni intalnite tot in prima strofa atrag atentia asupra principalelor componente ale peisajului:lacul,codrii,nuferii,barca.Lacul apare albastru si limpede la adapostul codrului,oferind o oaza de liniste si intimitate.Frumusetea lui este sporita de bogatia florala a nuferilor galbeni.Culoarea Calda,aurie a acestora amplifica gingasia cu care ei impodobesc undele albastre.

Lacul vibreaza de emotia si nerabdarea indragostitului,iar personificare devine sugestiva:”Tresarind in cercuri albe/El cutremura o barca.”Miscarea lacului,schimbarea culorii lui,glasul cu care murmura iubirea (“Inganati in glas de ape”)tradeaza emotia,bucuria pe i-o transmite tanarul indragostit.

Tema abordata de Mihai Eminescu este iubirea, dar in lirica erotica eminesciana, sentimentul dragostei pentru fiinta iubita se imbina cu admiratia fata de frumusetea naturii, asa cum se intampla si in poezia Lacul.

Aceasta creatie eminesciana este o opera lirica intrucat sentimentele poetului sunt exprimate in mod direct, nemijlocit.Nu apare actiune, nu apar personaje, ca in operele epice, nu exista un narator, iar elementele cadrului natural constituie doar decorul unei iubiri romantice, patimase, profunde. Poetul viseaza la o dragoste ideala, la posibilitatea implinirii ei in decorul fascinant al codrului.

Mai intai este exprimata emotia poetului determinata de asteptarea fiintei iubite si natura vibreaza la unison cu acesta, pentru ca i-a preluat zbuciumul.Motivul asteptarii es 

 te infatisat ca posibilitate, ca si gestul tandru al imbratisarii. Iubita apare astfel ca o proiectie imaginara in visul poetului, ca un ideal de iubire.

Starea de asteptare si de singuratate genereaza visul de iubire al poetului in care acesta se abandoneaza extazului alaturi de fiinta iubita, plutind pe undele lacului sub lumina lunii.

In strofa finala visul ia sfarsit, poetul revine la o realitate trista, dureroasa, din care izvorasc deceptia si singuratatea care se consuma in acelasi decor, al lacului, dar mai putin luxuriant. Intensitatea tristatii, a durerii este direct exprimata prin epitetul singuratic si prin verbele suspin si sufar. '' Dar nu vine...Singuratic / In zadar suspin si sufar / Langa lacul cel albastru / Incarcat cu flori de nufar.'' /

Trairile interioare, prezente si aici ca in orice opera lirica, sunt surprinse in diferite momente : al asteptarii, al visului si al reintoarcerii la realitate.

 

Natura apare personificata, imaginile vizuale se imbina cu cele auditive, realizate printr-un limbaj artistic deosebit de plastic in care apar epitete [ '' blanda luna '', '' lin porneasca '', '' unduioasa apa '' ] sau personificarii [ '' lacul trasarin '', '' cutremura '', '' apa...sune '' ].

Poetul sugereaza, ca in orice opera lirica, o anumita atmosfera poetica, subiectiva, caracterizata printr-o usoara seninatate si calma resemnare caci faptul naturii dimunueaza tristetea.

Este prezent si eul liric sugerat prin pronumele personal '' eu '' din strofa a doua si prin formele de persoana I singular sau plural ale verbelor [ '' ascult '', '' astept '', ''sa sarim '', '' sa plutim '' etc. ], care exprima sentimentele mentionate, caracterizate prin profunzime si printr-o sinceritate covarsitoare, facandu-l partas si pe cititor la propriile trairi.

Astfel, prin sinceritatea sentimentelor si prin simplitatea formei, Mihai Eminescu gaseste drumul cel mai scurt , dar si cel mai rapid si fascinant, in acelasi timp, de a ajunge la suflet cititorului.