Grigore Alexandrescu - Câinele şi căţelul

Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace, 

Cum lupii, urşii, leii si alte câteva, 

Care cred despre sine că preţuiesc ceva!

De se trag din neam mare, 

Asta e o-ntâmplare:

Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.

Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate

Este egalitate.

Toate iau o schimbare si lumea se ciopleşte, 

Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.

Cât pentru mine unul, fiesţecine ştie

C-o am de bucurie

Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă, 

Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră."

Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare

Samson, dulău de curte, ce latră foarte tare.

Căţelul Samurache, ce şedea la o parte

Ca simplu privitor, 

Auzind vorba lor, 

Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte, 

S-apropie îndată

Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:

"Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată, 

Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei."

- "Noi,  fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie, 

Noi, fraţii tăi, potaie!

O să-ţi dăm o bătaie

Care s-o pomeneşti.

Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, 

Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?"

- "Dar ziceaţi..." - "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevărat vorbeam,

Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,

Că voi egalitate, dar nu pentru căţei."

Aceasta între noi adesea o vedem,

Şi numai cu cei mari egalitate vrem.