Caracterizarea personajului principal

Ilie Moromete

      Moromete Ilie este un om rațional în ceea ce privește atitudinea lui față de pământ. Spre deosebire de Ion a lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, Moromete nu este sclavul îmbogățirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertății materiale și spirituale, idee mărturisită de el în finalul romanului :”Domnule, eu am dus totdeauna o viață independentă”. Ilie Moromete este primul țăran filozof din literatura română. Relevantă pentru această trăsătură este scena ploii, când Moromete ud până la piele, cugetă și exprimă o adevărată filozofie de viață printr-un monolog interior, analizând condiția țăranului în lume, precum și relația dintre tată și copii. Dezamăgit de etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de tată, se consolează spunându-și sieși că și-a făcut datoria de părinte, ținându-le pământul până în momentul de față, deși ei au fugit ca niște trădători nevrând să-l muncească. Grija lui pentru educația copiilor răzbate cu tristețe la suprafață, și, deși niciodată nu s-a arătat iubitor cu ei, este limpede că le-a dorit întotdeauna binele, vrând să facă din ei oameni. Disimularea este trăsătura definitorie a firii lui Ilie Moromete, evidentă în majoritatea scenelor din roman. Scena dintre Tudor Bălosu și Moromete este semnificativă pentru firea sucită a eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândește că e posibil să-l vândă, însă îi răspunde altceva, și anume, că la noapte o să plouă și că o să facă o grămadă de bani, subînțelegăndu-se că s-ar putea să scape astfel de datorii, decât să taie salcâmul. Ironia ascuțită, inteligența ieșită din comun și spiritul jucăuș, felul său de a face haz de necaz, conturează un personaj aparte între țăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate decât de ficțiune. Tehnica amânării este un alt concept al filozofiei de viață a lui Ilie Moromete, el încercând să tărăgăneze orice decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construită de prozator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalți fiind înadins provocată de Moromete pentru a se răzbuna pe cei care nu înțeleg greutățile bietului țăran. Mai întâi Moromete intră în curte, trece pe lângă prispă fără să se uite la cei doi, se întoarce cu spatele la agent, se răstește la Paraschiv care nu se vede nicăieri, apoi se rotește brusc pe călcâie și strigă „N-am!” – totul desfășurându-se sub privire uluite, năucite ale agenților. Calm apoi se caută prin buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutun, se uită urât la omul care-l însoțea pe Jupuitu și i se adresează supărat și poruncitor „- Dă-mi, mă, o țigară!” Plăcerea de a vorbi este o pasiune pentru țăranul mucalit, care profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a sta la taclale, deși singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoșilă, cu care pierdea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei. La începutul romanului, lui Moromete îi plăcea să stea pe stănoaga podiștei, gândindu-se că ar fi bine dacă s-ar ivi cineva... oamenii însă aveau treabă prin curți, nu era timpul de ieșit în drum. Auzindu-se strigat, se bucură. Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputința de a plăti dările, destrămarea familiei îl copleșesc pe Moromete, aparent nepăsător, nu mai este văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau în drum, nu mai este auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut, nu mai este auzit povestind, nu mai participă la adunările de la fierăria lui Iocan... Ilie Moromete avea să semene cu capul de humă arsă, pe care îl modelase cândva din lut Din Vasilescu. Schimbările profunde produse asupra lui Moromete aveau să se extindă în curând asupra satului întreg, „trei ani mai târziu avea să izbucnească cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”

       Ultimele capitole ale cărții constiuie cele mai frumoase si complexe pagini care ilustrează moartea unui țăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina și de fiii lui, rămâne la bătrânețe cu fata cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit și împuținat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăcește în neștire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi fu adus cu roaba acasă de nepotul său. Pe patul de moarte, Ilie Moromete își concentrează întreaga filozofie de viață în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie și satisfacție, doctorului: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viață independentă.”