Este straniu modul în care
Ion Creangă a putut să treacă drept pilduitor pentru atâtea generaţii de elevi.
Poveştile şi povestirile sale, ca să nu mai vorbim despre arhidiscutatele şi,
adesea, slab înţelesele Amintiri din
copilările, l-au făcut să pară, în ochii multora, un scriitor popular,
blajin şi mucalit, sfătos şi naiv. O similară lectură deformatoare, executată,
mai demult, de Iorga sau de Cartojan şi continuată până la Piru, impuseseră, în
conştiinţa publică şi chiar în segmentul mai slab de înger al criticii
specializate, imaginea unui Ion Neculce, predecesor direct al lui Creangă,
descrisă cam în aceiaşi termeni: bătrân bun şi înţelept, boier patriot, cu
apucături ţărăneşti. Totuşi, dacă, în cazul cronicarului moldovean, câteva
intervenţii recente (cea mai influentă, probabil, venind din partea lui Nicolae
Manolescu) au spulberat, o dată pentru totdeauna, această icoană calină,
proiectând, în loc, figura unui mizantrop mefient, caustic şi bârfitor, pe care
atitudinea lectorului faţă de propria operă îl lasă perfect indiferent, în
cazul povestitorului humuleştean, o astfel de reconfigurare radicală aşteaptă
încă să se producă, cei mai mulţi dintre exegeţi preferând încadrările
canonice, prudente şi prăfuite. Mie, cel puţin, mi se pare evident că,
îndărătul modestiei mimate cu devastatoare ironie de răspopit în saloanele
Junimii, se ascunde un orgoliu ţărănesc greu de strunit, încăpăţânat, atent la
nuanţe şi puţin dispus la concesii morale. De aceea, revin, este de mirare cum,
printre talibanii creştini, deprinşi a se cruci repetat în preajma bisericilor,
marele cultivator de retorică oblică s-a putut strecura cu o voioşie neumbrită
de vreo bănuială.
