Temperamentul

          Observarea manifestarilor psihocomportamentale proprii sau, mai evident, ale celor din jurul nostru, ne permite cu destul de mare usurinta sa constatam diferente in ceea ce priveste cantitatea de energie de care da dovada. Exista oameni agitati, nerabdatori, care fac totul in graba sau dimpotriva, persoane care se dovedesc retrase, linistite, calme. Aceste aspecte prorpii modului de a fi uman, diferite de la o persoana la alta, au atras atentia inca din cele mai vechi timpuri, punandu-se problema constructiei unor tipologii care sa permita explicarea diferentelor, dar simultan a asemanarilor existente. Este vorba de ceea ce se numeste temperament, un termen care provine din limba latina.

          Exemplele precizate mai sus ne permit sa afirmam cu usurinta ca temperamentul constituie cea mai expresiva latura a personalitatii noastre, insusirile temperamentale punandu-si amprenta asupra tuturor manifestarilor noastre psihocomportamentale. Insusirile temperamentale se manifesta pregnant in conduita inca de la nastere si raman constante de-a lungul intregii vieti, ceea ce inseamna ca temperamentul are un caracter innascut. Nu ne putem modifica sau forma temperamentul, dar sta in posibilitatea noastra de a ne controla acele manifestari care nu ne sunt pe plac. Caracterul innascut al temperamenului arata insa oricum ca nu se poate vorbi de o valorizare a insusirilor temperamentale, deci de valoarea lor prin prisma unor distinctii precum cele de bine-rau, dezirabil-indezirabil.

          Temperamentul se poate define drept latura dinamico-energetica a personalitatii, cu caracter innascut, care structureaza din punct de vedere formal conduita umana.

          Prima incercare de identificare si explicare a tipurilor temperamentale o datoram medicilor Antichitatii, Hipocrate si Galenus. In concordanta cu folosofia epocii, care considera ca intreaga natura este compusa din patru elemente fundamentale – aer, pamant, foc si apa – acestia au socotit ca predominanta in organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sange, flegma, bila neagra si bila galbena, determina temperamentul. Pe aceasta baza se stabilesc cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric.

• Colericul este energic, nelinistit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv si isi risipeste energia. El este inegal in manifestari. Starile afective se succed cu rapiditate. Oscileaza intre entuziasm si deceptie, are tendinta de exagerare in tot ceea ce face. Este o persoana foarte expresiva, usor „de citit”, gandurile si emotiile i se succed cu repeziciune. Are tendinta de dominare in grup si se daruieste cu pasiune unei idei sau cauze.

• Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmicitate si echilibru. Este vioi, vesel, optimist si se adapteaza cu usurinta la orice situatie. Fire activa, schimba activitatile foarte des, deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trairile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale si instabile. Trece cu usurinta peste esecuri sau deceptii sentimentale si stabileste usor contacte cu alte persoane.

• Flegmaticul este linistit, calm, imperturbabil, cugetat in tot ceea ce face, pare a dispune de o rabdare fara margini. Are o putere de munca deosebita poate obtine performante deosebite mai ales in muncile de lunga durata si este foarte tenace, meticulos in tot ceea ce face. Fire inchisa, greu adaptabila, putin comunicativa, prefera activitatile individuale.

• Melancolicul este la fel de lent si inexpresiv ca flegmaticul, dar ii lipseste forta si vigoarea acestuia, emotiv si sensibil, are o viata interioara agitata datorita unor exagerate exigente fata de sine si a unei neincrederi in fortele proprii. Este putin rezistent la eforturi indelungate. Putin comunicativ, inchis in sine, melancolicul are dificultati de adaptare sociala. Debitul verbal este scazut, gesticulatie redusa.

          Teoria lui I. P. Pavlov: pe baza studiilor de laborator s-a stabilit existenta unei corespondenle intre tipurile de activitate nervoasa superioara si tipurile temperamentale. Tipul de activitate nervoasa superioara (determinat ereditar) este dat de caracteristicile celulei nervoase de baza, care se refera la forta sau energia inmagazinata in aceasta, echilibrul intre cele doua procese nervoase de baza (excitatia si inhibitia) si mobilitatea proceselor nervoase superioare. Pe baza acestor caracteristici au fost delimitate urmatoarele tipuri temperamentale:

• tipul puternic, neechilibrat, excitabilul/colericul;
• tipul puternic, echilibrat, mobil/sangvinicul;
• tipul puternic, echilibrat, lent/flegmaticul;
• tipul slab/melancolicul.

          Teoria lui C. G. Jung: pomind de la bogata sa experienta clinica, a constat ca unii oameni sunt orientati preponderant spre lumea externa, alti oameni sunt orientati preponderant spre lumea interioara. Pe baza acestor constatari a precizat diferenta intre extraversiune (caracteristica persoanelor deschise, cu multi prieteni, orientate spre activitati practice) si introversiune (caracteristica persoanelor cu o fire inchisa, retrase, linistite, distante si rezervate fata de semenii lor, stapane pe sine).

 

          Teoria lui H. Eysenck: a reluat teoria lui C. G. Jung, dar a adaugat diferentei extraversiune/introversiune, in baza unui bogat material clinic, diferenta dintre persoanele stabile din punct de vedere emotional si cele instabile. Pe baza acestor diferente, Eysenck a construit urmatoarele tipuri temperamentale:

• extravertul instabil/colericul;
• extravertul stabil/sangvinicul;
• introvertul stabil/flegmaticul;
• introvertul instabil/melancolicul.